Genul nu e pe moarte, dar nici bine nu se simte, sunt de părere scriitori ca Ioan Groşan, Nora Iuga, Simona Popescu, Cristian Teodorescu şi Lucian Dan Teodorovici. România postdecembristă a adus o nouă dinamică în literatura autohtonă şi un alt tip de cronică literară.

Ascensiunea noii cronici de întâmpinare, cu plusurile şi minusurile ei, este însoţită de diminuarea autorităţii criticului, în anii 2000, în care s-a afirmat generaţia din care fac parte Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat, Marius Chivu, Andrei Terian, Mihai Iovănel, Antonio Patraş, Alexandru Matei, Luminiţa Marcu, Costi Rogozanu, Cosmin Ciotloş, Bogdan Creţu. Scriitorii, ale căror destine stau, într-o măsură variabilă de la caz la caz, sub influenţa verdictului dat de critic, continuă să vadă în acest gen, aşa cum este practicat el astăzi, un reţetar malign, un rău necesar sau un instrument de PR.

Când „critica era rege"

Prozatorul Ioan Groşan, care a debutat în anul 1985 cu volumul „Caravana cinematografică", povesteşte că a avut parte de un tratament unanim favorabil, la vremea când cronicile, „în special cea a lui Nicolae Manolescu, se citeau cu religiozitate, căci ele consacrau sau îngropau un scriitor". „Dacă Nicolae Manolescu tuşea la Bucureşti", explică Ioan Groşan, „criticii din provincie erau cuprinşi de junghiuri. Dacă te lăudau Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Al. Cistelecan, Marian Papahagi şi alţii, aveai impresia că l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior. La debutul meu din 1985 am crezut şi eu că L-am prins de-o gheată... "

Nora Iuga îşi aminteşte că atunci când a debutat în 1968 erau „anii negri", când în literatura română „critica era rege". Scriitoarea povesteşte cât de importante erau verdictele unor profesionişti ai lecturii ca Lucian Raicu, Nicolae Balotă, Valeriu Cristea şi, mai târziu, Gheorghe Grigurcu:

@N_