N-am avut de lucru săptămâna trecută şi am scris despre „elicopterul lui Traian Băsescu“.
M-am ales cu o ploaie de comentarii de toate felurile. Unele erau mitocăneşti (dar şi mitocanii au dreptul să se bucure de libertatea de exprimare, nu?). Altele ziceau că sunt plătit de mogul ca să-l critic pe preşedinte. Altele, dimpotrivă, că fac parte dintre intelectualii care „taie frunză la câini" şi se ocupă cu „pupinbăsismul" (adică reluau refrenul preferat al lui Mircea Badea). Asemenea opinii care, pornind de la lectura aceluiaşi articol, se bat cap în cap mi-au reconfirmat un lucru pe care îl tot observ de 18 ani, de când lucrez la „Dilema": există oameni care, orice ar citi, „văd" acelaşi lucru şi au concluzia trasă dinainte. Erau şi câteva comentarii decente, inteligente, nuanţate - care arată că „Adevărul" devine un ziar de calitate şi datorită cititorilor săi.
Mă simt îndemnat însă să-i răspund - chiar dacă indirect - unui comentator care semnează „Nea Fane" şi care a plasat sub articol următorul text: „... păi ce, putea să meargă cu vaporul??? dar de ce nu putea să meargă cu vaporul??? aştept răspuns". Întrebarea presupune una mai amplă: ce poate face un preşedinte în văzul cetăţenilor, ce se cuvine să arate publicului şi ce nu? Loviţi pe nepregătite de democraţie şi de libertatea de exprimare, am impresia că tindem - politicieni şi alegători deopotrivă - să ne pierdem prea mult timp şi prea multă energie cu privitul la televizor şi cu datul cu părerea despre orice. Vorba lui Conu' Leonida, „ai intrat la o idee, ... şi nimica mişcă!".
Suntem prea repede luaţi de fandacsie, comentăm nervos fiecare strănut ori gest al preşedintelui, în loc să ne ocupăm de treburi mai serioase. Avem impresia că vieţile noastre depind de Vodă, când de fapt nu e deloc aşa: vieţile noastre se desfăşoară după alte ritmuri, problemele adevărate sunt în altă parte, n-au de
