Am susținut întotdeauna că res publicae se fac cu judecăți limpezi, cumpănite, dar aplicate sever și fără excepții. Dar radicalismul, fermitatea, principiile nu exclud un ton egal, civilizat și mai ales argumentat. Chiar și cinismul în politică poate fi scuzabil, cu o singură condiție: să nu servească interesului personal, ci unei cauze mari, identificată cu națiunea, statul sau partidul. În ordinea ierarhic descendentă, partidul vine mereu pe ultimul loc. Iar șeful de partid se așează, în această scară de valori, chiar după partid.
Alianța cu PC mi-a stârnit nu doar mirare, ci – pentru a doua oară de când am optat pentru politică – neînțelegere și dezamăgire.
Am căutat să nu mă pronunț înainte de a avea loc Delegația Permanentă, unde în mod firesc urma să îmi exprim opinia. Am încercat să îmi găsesc argumente pentru a mă convinge singură că orice e acceptat în politică pentru un scop declarat onest și bine intenționat. Nu am reușit.
După experiența anterioară, mi-am spus că nu voi mai credita vreodată “șeful”, ci doar principiile. Că voi susține “șeful” cât timp el va fi consecvent nu doar cu scopul, ci și cu mijloacele. Există, în aceeași măsură, o obligație a eticii scopului și a mijloacelor. Altfel, putem să îi scuzăm pe cei care, pentru a trăi bine – scop firesc și de înțeles – fură de la alții. Ce contează mijlocul, scopul e fundamental.
Nu mă pot împăca cu acest mod de a acționa nu doar în viața de zi cu zi, ci și în politică. Am spus-o în primul moment după demisia de la Cotroceni. Obiectivele declarate de Traian Băsescu, în numele Alianței DA, erau corecte, instrumentele alese s-au dovedit greșite și am preferat să renunț la o colaborare care a început și, atât cât a fost, s-a bazat pe încredere. L-am creditat și pe Crin Antonescu atunci când l-am votat în 2009 ca președinte PNL. L-am votat și am fost convinsă că va fi cel care va da
