Încerc să înţeleg ce motive au părinţii şi rudele unor persoane moarte în împrejurări tragice ca să-şi spele rufele în direct, la televiziune. Şi tot ce pot spune e că numărul celor lipsiţi de demnitate e tot mai mare. Încerc, de asemenea, să-i înţeleg pe soţii şi soţiile care acceptă să-şi povestească mizeriile de familie în emisiunile cu mare audienţă, la aceleaşi categorii de frustraţi ca şi ei.
Vreau să cred că televiziunea a ajuns să se substituie popimii şi că unora le e indiferent unde se spovedesc. Dar de ce atâta lume acceptă să afle toată ţara nişte lucruri de care ar trebui să se jeneze, nişte neîmpliniri ruşinoase, pe care eu, unul, le-aş ţine la secret, zău că nu reuşesc. Încerc să-mi dau seama dacă nevoia asta clinică a unora de a se mărturisi la OTV de toată nimicnicia din sufletele lor e un dat naţional sau doar un obicei al mahalalelor şi al unor pături sociale lipsite de criterii etice şi morale. Şi concluzia la care ajung e din cele mai rele.
N-am inventat noi emisiunile care tropăie în sufletele oamenilor. Şi nici pe moderatorii care n-au probleme de conştiinţă când fac din abjecţie o chestiune de rating. Însă jubilaţia cu care sunt înfăţişate suferinţa, inconştienţa, proasta creştere şi golănia e precis o contribuţie românească la repertoriul mondial al neruşinării. Pe moderatori îi înţeleg. Nu spun că-i aplaud. Spun doar că le intuiesc atât răzbunările pe soartă, cât şi justificările. Gândim greşit că persoanele care golesc haznalele au complexe.
Poate că le-au avut la început. Dacă am şti ce-i în mintea unora, care adună de-o viaţă fecalele de pe străzile fără canalizare, am fi mai rezervaţi cu opiniile despre nevoia profund umană de igienă şi puritate. Pare de neconceput, dar cu duhorile te poţi obişnui, până în punctul în care absenţa lor te afectează şi
