In romanul Leagănul respiraţiei, Herta Müller evocă o experienţă care nu-i aparţine, aşa cum face în toate celelalte cărţi ale sale, ci una pe care a cunoscut-o după ore nesfârşite de ascultat poveştile celor direct implicaţi. Este vorba despre saşii deportaţi, începând cu 1945, către lagăre de muncă în URSS, de unde unii au revenit după câţiva ani, alţii nu.

Scriitoarea a stat îndelung de vorbă cu poetul Oskar Pastior, supravieţuitor al unui astfel de lagăr, dar în 2006 acesta moare. Herta Müller porneşte în scrierea romanului său de la caiete de notaţii, în urma discuţiilor avute cu Oskar Pastior şi cu alţii, şi a unei vizite în Ucraina, pe locul unor foste lagăre de muncă forţată. Documentarea foarte serioasă se topeşte însă admirabil în naraţiunea la persoana I, din acest roman care e de departe cel mai reuşit al autoarei, şi astfel cititorul are în faţă vocea unui foarte tânăr personaj. Eroul, Leopold Auberg, sas din Sibiu, adolescent, e pus pe lista celor care trebuie să fie deportaţi pentru că tocmai împlinise în 1945 şaptesprezece ani şi corespunde criteriilor de recrutare pentru lagăre ruseşti.

La plecare, bunica îi spune, profetic: „Ştiu că te vei întoarce“. Se va dovedi că rămânerea în viaţă şi întoarcerea nu sunt chiar atât de preţioase pe cât par, nu în orice condiţii.

Viaţa din lagăr e descrisă, ca în toate naraţiunile care evocă experienţe traumatice, cu o detaşare justificată psihologic: păduchii şi praful de ciment invadează trupurile, dar mai ales foamea, adevărat personaj al cărţii, sunt expuse în scene care ne trimit la memoriile celor deportaţi sau ale celor care au făcut închisoare comunistă. La Herta Müller, descrierea nudă se transformă în metaforă şi naraţiunea capătă, dintr-o dată, aura unui basm trist, aproape suprarealist: „Pe ghiorăie-maţe ajuns numai păr şi oase îl taxezi după găvanele din obraji - şi anume dacă în el