În tentativele sale de a reinterpreta istoria Holocaustului în România, care conţin, între altele, încercări de demontare a Cărţii Negre a lui Matatias Carp (reeditată în Franţa la Editura Denoël, în 2009) şi a Cărţii Negre editate de Iilya Ehrenburg şi Vasili Grossman (Le Livre Noir, Textes et Temoignages, Actes Sud, 1995), Paul Goma şi-a găsit un aliat care reuşeşte să îl compromită şi mai mult: un militant prolegionar, un negaţionist primitiv al Holocaustului şi un falsificator al istoriei. L-am numit pe Ion Coja.
Un consens care ţine de igiena spaţiului public scris ne învaţă că a răspunde negaţioniştilor este păgubitor, în primul rând pentru cel care replică. Şi totuşi...
Şi totuşi, atunci când minciuna flagrantă este vehiculată cu nonşalanţă şi cinism, când adevărul este grav deformat în mod deliberat, cu speranţa că, din motive care ţin de repulsie, nimeni nu va răspunde falsificatorilor istoriei, se impune poate o replică la obiect.
La data de 2 noiembrie 2010, Paul Goma publica în jurnalul său un lung extras din articolul lui Ion Coja, Primul negaţionist al Holocaustului, apărut la aceeaşi dată în Basarabia Literară, publicaţie a Societăţii Scriitorilor Români din Republica Moldova. Reluat cu extaz de Goma, Ion Coja afirmă în articol că primul negaţionist al Holocaustului ar fi Vasili Grossman, pentru că volumul său A Writer at War ar fi contrazis Cartea Neagră a lui Ehrenburg şi Grossman, afirmând că regimul de ocupaţie al Ucrainei de sud-vest de sub români a fost aproape plăcut în comparaţie cu tratamentul german al populaţiei.
În privinţa comparaţiei dintre regimurile de ocupaţie a Ucrainei de către administraţiile Antonescu şi Hitler trebuie precizat că, încă din 1957, Rand Corporation a publicat un studiu amănunţit asupra acestui subiect (Alexander Dallin, Odessa, 1941-1944: A Case Study of Soviet Territory Under Foreign Rul
