În Tunisia, situaţia rămâne încordată, manifestaţiile continuă să fie reprimate iar criticile faţă de regimul preşedintelui Ben Ali sunt la fel de virulente. Franţa, însă, în mod oficial refuză, cel puţin pentru moment, să condamne puterea de la Tunis. Ca fostă putere colonială, când vine vorba de Tunisia, Maroc şi Algeria, autorităţile franceze preferă să cântărească fiecare cuvânt şi să reflecteze serios înainte de a adopta o atitudine.
Un comentator al Agenţiei France Presse constata marţi că, într-adevăr, clasa politică franceză a preferat să adopte o atitudine de neutralitate în contextul dramei care se desfăşoară în Tunisia. Cu atât mai mult cu cât în Franţa trăiesc mulţi magrebini de origine tunisiană, marocană şi algeriană.
Exacerbarea unei crize sociale şi economice precum cea din Tunisia este deci riscantă şi Parisul se teme că tensiunile de pe teritoriul tunisian ar putea fi transferate în Franţa...
Mai trebuie spus însă ceva, în general Occidentul consideră că dictatorii din lumea arabă sunt de două feluri: cei buni şi cei răi. Un dictator bun este unul care reuşeşte să menţină stabilitatea în ţara sa, să-i controleze pe islamişti radicali şi să servească eventual interesele Occidentului.
Din acest punct de vedere preşedintele Ben Ali, aflat la putere din 1987, este mai mult decât un dictator bun, el este chiar un partener al lumii occidentale şi al marilor democraţii, cu atât mai mult cu cât, în ţara sa, Ben Ali a dus o politică în favoarea educaţiei, a promovării francofoniei şi pentru emanciparea femeii.
Presa de stânga din Franţa, cum ar fi cotidianul LIBERATION, consideră însă că această tăcere a clasei politice franceze ar trebui să înceteze. Trebuie să ne asumăm acest adevăr, scrie Laurent Jauffrin, preşedintele Ben Ali nu este decât un dictator arhaic, un "Ceauşescu al nisipurilor".
Comparaţia cu Ceauşescu
