Colegul meu, Radu, era un caz. Am devenit prieteni, fiindcă şi eu eram un caz. Numai că, faţă de situaţia în care se găsea el, situaţia în care ajunsesem eu, făcându-mi-l prieten pe ostracizatul facultăţii, era un caz de normalitate.
La 40 de ani, Radu era un fost condamnat politic, care lua viaţa de la capăt urmând filologia la zi. Ceilalţi colegi nu împliniseră 20 de ani. Ca să poată fi sigur de o repartizare în Bucureşti, vârstnicul şi stigmatizatul meu prieten trebuia să aibă, în toţi anii de facultate, zece pe linie. În faţa unui zece absolut, orice comisie ar fi devenit binevoitoare. Aşa credea Radu. Singurul examen de care Radu se temea era acela de Socialism ştiinţific, unde un profesor obez, cu nişte ochi de chinez şi ochelari de miop, cu lentile groase şi încercănate, ne spunea că pentru el convingerile contau mai mult decât cunoştinţele.
Profesorul acela de Socialism ştiinţific avea mâini, avea picioare, nu vorbea bâlbâit, totuşi eu îl consideram un infirm, cu probleme majore de raportare la oameni. Pe vremea aceea, contam mai mult pe intuiţii. Mai târziu, m-am întrebat ce motive ar fi avut un om cu o judecată sănătoasă să se facă profesor de Socialism ştiinţific. Şi am conchis că optau pentru o profesie bazată de la un cap la altul pe minciună şi resemnare numai persoanele vulnerabile la caracter. Cei care se ştiau refuzaţi de toate profesiile pe care le-ar fi dorit, oportuniştii şi tâmpiţii. Profesorul nostru de Socialism ştiinţific avea câte ceva din toate categoriile. În plus, inversase raportul dintre cunoştinţe şi convingeri.
Prietenul meu Radu mi-a cerut să fiu de faţă la discuţia de principiu pe care voia s-o poarte înaintea examenului cu profesorul miop şi buhăit. După cum probabil ştiţi, i-a zis Radu, când am rămas numai noi trei în cancelarie, am făcut puşcărie din motive politice. Deşi a
