Anul 2010 s-a încheiat. Unii ar putea spune, „bine că s-a încheiat”, cel puţin dacă ţinem cont de aspectele economice şi financiare. După cum spunea un coleg, „A fost un an nebun şi sper că se va termina în curând!”.
Îşi merită 2010 proasta reputaţie de „annus horribilis” ? Da şi nu. Da, pentru că în unele state din Europa, criza financiară a intrat într-o etapă nouă şi destul de serioasă, a crizei datoriei publice. Nu, pentru că în Europa refacerea economică se consolidează, marchează progrese privind creşterea exporturilor şi cererea internă, devenind astfel mai robustă şi autonomă. În plus, criza a generat o reformă fundamentală a guvernanţei economice la nivel european. Să nu uităm că Estonia a adoptat moneda euro la 1 ianuarie 2011 pentru că e convinsă de eficacitatea acesteia privind stabilitatea economică.
Cuvântul „criză” provine din „krisis” (care în greaca veche însemna alegere, decizie), derivat din verbul „krinein” (a decide). Astfel, o criză reprezintă un moment de cotitură, deseori unul decisiv. Este un test care dă la iveală slăbiciuni structurale. În lipsa unui răspuns decisiv, o criză îşi pierde potenţialul de schimbare şi se poate transforma în mod rapid într-un eşec şi mai mare.
Iată –ne deci în anul 2011, martori ai unui paradox aparent, dat fiind că economia reală trece printr-un proces de refacere, în timp ce pieţele financiare, în special cele ale datoriilor publice, continuă să dea semne de fragilitate.
Cetăţenii şi actorii de pe piaţă aşteaptă acest moment de cotitură. Vorbele goale nu au efect. Mai întâi, trebuie să limităm dezastrele de pe pieţele financiare, apoi să reparăm sistemul.
Când criza financiară şi-a făcut cu adevărat simţite efectele, a existat un risc real să apară o a doua mare depresiune economică. Aceasta a fost evitată pentru că în momentele cruciale, factorii de
