- Diverse - nr. 701 / 12 Ianuarie, 2011 Pare ca acumuleaza, cu fiece clipa si cu fiecare cuvant spus, noi energii, iar lumea il soarbe cu lacomie din ochi. Atunci ochii lui Ioan Nicolaescu alearga in stransoarea spatiului din jur, iar oamenii il fixeaza cu priviri dulci, tintuindu-l pe fundalul orizontului, masura a masurii lor. Deseori, doreste sa ajunga in amfiteatru, sa vada pe cineva, sa-i linisteasca sufletul, sa-i spuna cat de fascinant a fost la cursuri, cat de mare e stralucirea sa. Uneori trist, profesorul universitar doctor Ioan Nicolaescu aude parca un tren alergand bezmetic in noapte, clantanindu-si osiile de zgura intunericului, il inabusa uruitul adanc si straniu al acelui tren, de parca ar fi trecut printr-un tunel in intregime din fier, si-l doare uruitul animalic si scrasnit al acelui mecanism de fier, insurubandu-se pe fier… Cu-n geamat surd si nesfarsit, are putinta sa se gandeasca asupra faptului ca e posibil sa viseze inca la aventurile tineretii… O, viata asta! Poate ca nici nu a fost un vis, poate ca sub armura acelui spatiu fluid totul a ruginit si acum se aud scrasnetele vietii… tarzii. Se pare ca realitatea e la ea acasa, in toaleta de gala, e peste tot pe unde a trecut el, Ioan Nicolaescu, in aceste zile obositoare si lungi, de mana cu alti educatori. Stie ca intre studenti incepe sa straluceasca, gesturile lui capata semnificatii imediate si-si pregateste noile carti stiintifice cu o intensitate uluitoare, cu un fel de explozie interioara… Deseori simte ca se poate agata de vulnerabilitatea lui, incepand sa-ti vorbeasca, rasturnand un potop de cuvinte patetice, unduitoare, implorand… La el poti recunoaste tot ce are mai adanc ca posibilitate de traire. Mereu, traverseaza cu mare precautie niste spatii mai dense parca, unde-si intalneste prietenii de-o vesnicie. Atunci toata fiinta lui se cutremura, sau se bucura de lucrurile firesti, a ca