Foto: Cristian Marcu În UE, care deja a evoluat pe linia federalismului, nu pot fi europenizate economiile unor state membre (de regulă, cele mai puţin dezvoltate), în timp ce altele rămân naţionale; nu este posibil ca politicile de dezvoltare economică a unor naţiuni (de regulă, cele ale noilor membri) să urmeze filosofia coerenţei unionale, în timp ce alte naţiuni menţin protecţionismul.
Se spune că Sudul (ca, de altfel, şi Estul) UE este nu doar mai puţin dezvoltat, ci şi mai puţin harnic, disciplinat şi onest decât Nordul (respectiv Vestul). Asta atât la nivelul omului de rând, cât şi al guvernanţilor. Actuala criză economico-financiară globală pare să confirme o atare teorie. Grecia, Spania şi Portugalia au nevoie de programe de salvare ample, care reclamă solidaritatea celorlalţi membri ai UE. Fără aceasta supravieţuirea Euro este imposibilă, iar prăbuşirea uniunii economice şi monetare, pe care renunţarea la moneda comună ar atrage-o, ar însemna sfârşitul UE.
Situaţia a două state demonstrează că problema actuală ţine mai degrabă de istorie decât de geografie: Italia şi Irlanda. Plasată în Sud şi dezavantajată de tradiţia unui stat nefuncţional, Italia nu pare a avea probleme economice grave în tranzitarea crizei. Dimpotrivă, Irlanda, cel mai vestic membru şi mare beneficiar net al UE, este în pragul colapsului. Ceea ce pune Italia în coşul Germaniei sau Franţei este calitatea de membru fondator al UE. Sosită mai târziu, Irlanda aparţine grupului elino-iberic. Italia a creat uniunea împreună cu state având relativ acelaşi nivel de dezvoltare şi a evoluat organic în cadrul unei comunităţi omogene şi sinergice. Capacităţile ei industriale productive o salvează astăzi. Irlanda, ca şi Portugalia sau Grecia, a primit fonduri europene generoase şi acceptul pentru „dumping social”, obţinând o dezvoltare accelerată. Aceasta însă în schimbul a
