Fricile se inventează ca să putem suporta angoasele măreţe din spatele lor, aşa au spus oamenii mai deştepţi decît mulţi dintre noi. De exemplu, în Evul Mediu omoram temători cîteva vrăjitoare ca să mai scăpăm de frica de ciumă. Ca să poată rezista, o comunitate îşi inventează tot felul de mini-naraţiuni, uşor de recitat în cafenele, printre prieteni, în familie cînd sîntem strînşi în jurul unui caltaboş. Media nu funcţionează altfel. Iar în ultimul an am avut tot felul de tentative de inventare a unor frici pentru evitarea altora cu adevărat mari, cu adevărat periculoase.
Frica de revoltă a fost una dintre poveştile majore ale anului. Presa anti-putere a construit din răsputeri o ficţiune a răzmeriţei populare împotriva măsurilor de austeritate impuse de Guvern, FMI şi cine s-o mai fi găsit. S-a dovedit a fi în prea mare măsură o poveste – frica se alimentează cu zvonuri, dar zvonurile puternice trebuie să ţină de o fărîmă de real. Frica nu e acelaşi lucru cu foamea. Cei care au ieşit în stradă erau oameni care încă mai aveau un job cît de cît. Poate suna cinic, dar erau nişte privilegiaţi, spre deosebire de mulţi alţii paralizaţi într-un sistem neechitabil de distribuire a muncii (cei din mediul rural, cei care n-au lucrat vreodată cu carte de muncă şi n-au luat vreodată şomaj etc.). Aşadar, fricile propuse în principal de Antena 3 şi de Realitatea s-au dovedit doar un soi de reality drama cu audienţă bună, dar fără urmări.
Explicaţia ar putea fi inclusiv etimologică. Tot în Evul Mediu, în franceză răzmeriţele, răscoalele se mai numeau „effroiz“ (scrie Delumeau), adică spaime. Presa a inversat sensul explicitării: spaimele înseamnă revolte; e de ajuns o spaimă că o putem nota deja drept „revoltă“. Frica de răscoala maselor este o pseudofrică, iar guvernanţii (mă refer şi la guvernanţii europeni de care toată lumea uită) au ştiut s-o aprecieze corect:
