● Premiile jazzului românesc – 2010, Soft Records, 2010.
Ca fan al genului horror, obişnuiesc să tresar, ori chiar să mă bucur cînd recunosc în filme elemente care rezonează cu ceea ce ştiu deja din cultura generală, cu clasicii recunoscuţi. Spre exemplu, atacul de la duş cu cuţitul de bucătărie, scenă profund hitchcockiană, ori asocierea vampirismului cu vinul sînt impregnate în conştiinţa colectivă, nu trebuie să fii fan al genului să le recunoşti. Altele însă, precum apariţia unei drujbe, accentul german al unui om de ştiinţă (nebun) ori o anumită replică din Exorcistul sînt de fineţe, se adresează cunoscătorilor. Dacă totuşi sînt recunoscute de neavizaţi, pot fi catalogate drept clişee, ceea ce nu ştirbeşte cu nimic bucuria recunoaşterii pentru noi, fanii genului. Noi nu vorbim despre „clişee“, ci despre „motive“, nu discutăm despre remake-uri şi regizori care se imită unii pe alţii, ci despre şcoli de gîndire, viziuni comune, arhetipuri. Cred că termenul ştiinţific este „meme“.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Din cîte înţeleg de pe acest album, jazzul românesc este victima unor meme. Cînd spun „victimă“, deja dau o conotaţie negativă, acuzatoare, de outsider. Insiderii care au decis că aceasta este spuma genului în România văd, probabil, cealaltă conotaţie, a şcolii ce a produs acest soi de jazz, la noi academic, la alţii, pe unde s-a inventat, cîntat prin cîrciumi acum 40 de ani. Desigur, decalajul e justificat, ca şi în cazul rockului: e vorba de genuri pe care România le-a adoptat cum îşi adoptă un orfan noii părinţi, nicidecum invers. Deşi sună ca o înregistrare radiofonică, Premiile jazzului românesc – 2010 este un disc adevărat publicat de Soft Records cu titlu de best of naţional, selecţie şi decizie puse în răspunderea fundaţiei Muzza (www.fundatiamuzza.ro), de altfel stimabilă în strădania
