Oamenii cu adevărat veseli sînt şi cei mai curajoşi, iar cei mai curajoşi sînt omorîţi cel mai repede, scria Hemingway într-o povestire în care, culmea, îşi mărturisea denunţul făcut împotriva unui aviator franchist în timpul Războiului civil din Spania. Spun „culmea“ pentru că delaţiunea şi curajul nu fac casă bună, măcar dintr-un punct vedere – prima exclude orice urmă de nobleţe, pe cînd cealaltă stare o afirmă cu prisosinţă.

Totuşi, Hemingway merită crezut. Dacă mă gîndesc bine, curajul a curs prin viaţa lui ca un fir neîntrerupt, croindu-i renumele, tivindu-i excesele şi peticindu-i imperfecţiunile. S-a aruncat cu capul înainte, cu ochii larg deschişi şi rînjetul unui barbar. Curajul lui primitiv l-a trecut oceanul, l-a purtat prin trei războaie, l-a împins la coride în Spania şi la safari în Africa. Şi tot curajul, cred, i-a pus puşca în mînă şi ţeava în cerul gurii, înainte să-şi zboare creierii. Curajul sau nebunia? După etica aristoteliană, şi una, şi alta. Să fii temerar stă în măsura justă a lucrurilor, doar îndrăzneala înseamnă virtute. Deasupra ei, curajul flutură însemnele nebuniei, mai jos se tîrăşte laşitatea. Dar pînă la laşitate mai e mult, în faţă se deschide drumul întortocheat al fricii.

Înainte să mă apuc de scris, am făcut o recapitulare sumară a fricilor de care dispunem – nelinişte, griji exagerate, temeri iraţionale, aprehensiuni apăsătoare, fobii, anxietate, angoasă, spaimă, panică şi groază –, un întreg arsenal pe care-l ducem în spate ca nişte soldaţi zeloşi, căci nu se ştie cînd trebuie să scoatem ceva din raniţă.

Dar duşmanii unde se ascund? Pînă acum douăzeci de ani, parcă am fi ştiut – puteam să arătăm cu degetul către un inamic, ce-i drept versatil pînă la perversitate, capabil să ia o mie de feţe şi să se strecoare printre cei mai buni prieteni sau chiar în sînul unei familii. Pe atunci, teama curgea în toate d