Raul Volcinschi a fost condus ieri pe ultimul drum la Craiova de cei mai apropiaţi prieteni, care şi-au promis că nu-l vor uita niciodată şi că vor spune mai departe povestea vieţii unui om neînfricat, care le-a împărtăşit propriile experienţe de viaţă.
La capela Cimitirului Catolic din Craiova este tăcere în ziua înmormântării celui care a fost Raul Volcinschi. E o zi mohorâtă, ziua despărţirii de cei dragi. Până la ora plecării pe ultimul drum, în locul în care îşi va găsi odihna veşnică, când pământul îl va înconjura protector, mai sunt câteva ceasuri. Doar glasul unei păsări sau zgomotul vreunei maşini care trece pe stradă mai tulbură atmosfera.
La poarta cimitirului, câteva rude îi întâmpină pe cei care vor să le fie aproape. Se păşeşte cu grijă, fie din cauza bălţilor, fie pentru a nu tulbura liniştea, pentru a nu deranja somnul scumpului prieten.
Puţini dintre cei care l-au cunoscut trec pe la căpătâiul lui, îl salută şi apoi se retrag din capelă. Nu pot accepta cu uşurinţă realitatea. Şi l-ar dori pe Raul Volcinschi acolo, cu ei, afară, nu în capelă. Să stea de vorbă şi să-şi amintească din nou întâmplările vieţii.
„La Cluj ne-am cunoscut“, ne povesteşte profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor, bun prieten al lui Raul Volcinschi. „Eu eram acolo la Universitate, la Filosofie, şi la un moment dat s-a pus problema mutării Filosofiei de la Cluj, Timişoara şi Iaşi, la Bucureşti... E, toate mutările se făceau în urma unei trieri politice. Şi eu, fiindcă eram mic burghez, părinţii mei au fost învăţători, mă vedeam pe dinafară. Şi atunci la cine să mă duc? Am dat peste un grup de prieteni, printre care se afla şi Volcinschi, pe atunci profesor universitar. Şi el m-a ajutat să continuu la Bucureşti, el rămânând în Cluj, profesor.
În ‘51 se făcuse mutarea facultăţii de la Cluj la Bucureşti. În ‘52, m-au condamnat în urma unui denunţ fă