Recunosc, cu jenă, oarecum, că nu mai văzusem Casa Poporului până în ziua aceea… Spre seară, am primit un telefon: Petrecere aniversară. Mergem? Fireşte, am răspuns, abia aştept! Cu gândul la ce-avea să mă aştepte, drumul mi-a părut de-a dreptul încântător! Nici pomii înfipţi, regeşte, în mijlocul trotuarelor pe care se ambiţiona să se întindă, leneşă şi ştearsă, o pistă pentru biciclişti, nu mi-au întunecat de fel gândirea. Cu capul sus, înşiram paşi după paşi, aşteptând, cu inima din ce în ce mai strânsă, să dau ochii cu muntele de marmură şi de oţel.

Ajunsă acolo, am îngheţat: în faţa-mi se defăşura spectacolul. Ce de lume! Ce de maşini! Lumini, culori, claxoane, esenţe de cucoană amestecate cu tutun, baloane, ici-colo coşuri de gunoi, pietriş şi voie bună.

M-am lăsat purtată de freamăt pe treptele înalte, murdare şi sparte sub greutatea paşilor.

În spatele uşilor de lemn, spectacolul era în toi: un monstru din baloane, hârtie creponată şi sclipici stătea rânjit în faţa mea. Sticle de bere sparte, chiştoace, coji de portocale şi confetti se aşterneau îmbâcsite la picioare, înăbuşind cu ură pardoseala de marmură. Şi fum, atât de mult că înnegrea pereţii, odată de-un alb neatins. Luminile se spărgeau de sunetele ţipătoare care fugeau din boxe, mâncând pământul. Iar coloanele, cândva mândru sprijin al tavanului de sticlă de care se ambiţionau să stea agăţaţi, cu ultime puteri, impunătorii ciorchini, păreau că-şi ţin capu-ntre umerii bătrâni, abia ducând povara…

Puţin a fost până când zgomotul sinistru, dublat parcă la nesfârşit de ecou, a devenit de-a dreptul ameţitor. Pe negândite, am schimbat câteva cuvinte seci şi m-am desprins de sânii săltăreţi între care-şi găseau culcuşul pietre, metale preţioase, confetti şi domni generoşi.

Pe scena înfiptă moţ în mijlocul sălii, trupuri golaşe se agitau, frenetic, în ropotul aplauzelor. Iar sudo