Cartea are 1.536 de pagini. Cu corp mic de literă şi foi subţiri. Aproape 500 de personalităţi care au ţinut să spună ceva despre un seamăn fără seamăn, cu care avem norocul să fim contemporani.

Nu agreez clasamentele în domeniul spiritului („cel mai bun poet, al doilea cel mai bun poet...") şi oricum n-aş fi eu cel chemat să alcătuiască topuri, dar cred cu tărie şi sinceritate că e vorba despre Numărul 1.

Omul cu care România are cele mai multe motive să se mândrească. Omul care ne-a adus şi ne poate aduce cele mai multe beneficii. Omul care s-a afirmat strălucit, pe piaţa internaţională, nu în unul, nu în două, ci în zeci de domenii, unele create chiar de el. Ocazia aniversară a volumului „Întâlniri cu Solomon Marcus" (85 de ani împliniţi în 2010) a fost doar un frumos pretext, pentru că o asemenea carte s-ar fi putut alcătui şi în urmă cu 10, 20 sau 40 de ani, profesorul fiind încă de atunci un mega-star al culturii mondiale.

Mi-am permis impietatea termenului din showbiz asumându-mi un risc calculat, căci Solomon Marcus este un om viu, ancorat în realitatea imediată, aşa cum e ea, la distanţe galactice de imaginea savantului izolat într-un laborator sau într-un turn de fildeş. E gata să discute oricând despre orice, de pildă despre fotbal - pe care l-a şi jucat cândva - sau despre tenis, şi sigur va spune ceva foarte tare.

Deplângem subţierea elitelor româneşti, dar o facem din capcana unei încremeniri în proiect, gândindu-ne aproape exclusiv la scriitori. Fireşte, şi aici jelania e exagerată, dar uităm cu totul de elitele ştiinţifice, strălucit reprezentate în toată lumea (şi în această carte). Cât despre profesorul Marcus, la întrebarea „De ce n-aţi plecat din România?" răspunde ridicând din umeri: „Nici măcar nu mi-a dat prin gând"...

E foarte greu să alegi una singură dintre multele vorbe de duh şi idei uimitoare exprimate d