Biografiile multora dintre noi, adulţii de azi deveniţi părinţi, conţin fapte pe care le regretăm: derapaje mai mult sau mai puţin grave de la normele morale, erori în evaluarea consecinţelor, alegeri greşite, impulsuri cu efecte dezastruoase, tentaţii cărora nu le-am putut rezista, fraude mai mici sau mai mari. În trecutul nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat, am minţit un prieten, am chiulit de la un extemporal, am copiat la o teză, am fumat pe o bancă în parc, în timp ce colegii erau interogaţi de profesoara de chimie, am exagerat cu alcoolul la primul bairam dat la 18 ani, am ratat intrarea la facultate din cauza unui amor neîmplinit etc. Ştiind toate astea despre mine, ar trebui s-o las mai moale cu regulile impuse puştiului din faţa mea? Sau, dimpotrivă, să le întăresc cu şi mai multă osîrdie, ştiind bine ce consecinţe am avut de suportat de pe urma greşelilor mele? Este autoritatea mea de părinte slăbită de erorile propriului trecut? Sau, dimpotrivă, este consolidată de experienţele prin care am răzbătut?
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosAutoritatea cu care stabilesc ce e bine şi ce e rău pentru copilul meu – reguli, precauţii, norme – nu-mi vine din credinţa că sînt perfect. Că sînt un om fără greşeli, depozitar al tuturor certitudinilor în ceea ce priveşte binele copilului meu. Ci din, aşa cum am mai spus, responsabilitatea pe care o am faţă de el. Şi din credinţa (dorinţa) că ceea ce fac pentru el îi este benefic. Apoi, faptul că am greşit, că am avut alegeri eronate, că n-am evaluat întotdeauna corect efectele faptelor mele, că a trebuit să suport consecinţele rătăcirilor mele mă poate ajuta să stabilesc normele, regulile care-l vor proteja pe copilul meu. Pot fi autoritar cu el atunci cînd îi interzic, cînd îi limitez acţiunile, cînd îi restricţionez accesul tocmai pentru că ştiu, înaintea l
