Nu te întreabă dacă ţi-e foame, sete sau somn. Nu-ţi ştie istoria văzută sau nevăzută. Nu-i pasă că nu-ţi pasă prea mult de existenţa ei. Doar e la alţii. Nu te atinge pe tine. Nu ştie că-ţi era moale – poate prea moale – fără ea. N-aveai vreo lipsă. Nu bate la uşă. Nu dă „Bună ziua!“.
Nu aruncă doi bani peste nepregătirile, sensibilităţile sau temerile tale. Nu este electivă. Nu are milă. Nici nu se uită vreodată la frumuseţea ta. Nici la lipsa ei. Nu se sinchiseşte niciodată de propria dulceaţă; aceea a unei lovituri de leucă. Nu se sfieşte să te mângâie de la prima întâlnire cu preafrumoasele ei şenile.
Am visat cândva că am supravieţuit întâlnirii cu dragostea necruţătoare. Ba chiar că ne-am împrietenit. Aveam o casă de lemn în mijlocul unui lan de floarea-soarelui. Vedeam din cerdac un pârâu. Aproape. Viaţa era albastră cu auriu. Verde, numai primăvara. Făceam exerciţii de obişnuire. Nu mi-era greu, însă nefamiliar. Învăţam repede şi-mi plăcea toată materia. Mă gândeam la viaţa de dinainte de dragoste numai seara, târziu, când uitam să-mi pun ceva pe mine şi mi se făcea frig. Mi-aduceam aminte de „înainte“. Dar trecea repede. Că nu-i mai ştiam gustul. Nici mirosul. Fără astea două, amintirile n-aveau pulpă.
Intram câteodată să mă cunosc de-aproape cu florile-soarelui. Mă primeau. Însă de cele mai multe ori mă urcam pe-acoperiş. Să văd mai bine cât de mare şi frumoasă e lumea mea. Mă minunam mereu. Iar la hotare, perşii.
Cu dragostea fără de moarte vrei să-mparţi şi visul, şi drumul. Focul nu. E unul singur şi nu se lasă împărţit. Îi ţine acolo. În el. Pe amândoi. Nedespărţiţi. Iar dacă sunt departe, se face şi mai mare, şi mai puternic, şi mai roşu. Cât să-i cuprindă.
Îţi coace venele focul ăsta. Îţi uită plânsul. Te naşte-n fiecare zi. Ai vrea să poţi să fugi de el. Şi fuga să nu-ţi mai fie sacrilegiu. Ai vrea să-nveţi să dormi măc
