Acum mai bine de treizeci de ani, îmi intitulasem prima mea carte Marea transparenţă (nu era, în acea cărticică de versuri, nici unul care să-i justifice titlul, era doar o ambiţie premonitorie). Ceea ce era pentru mine, atunci, o metaforă poetică a dezvrăjirii lumii devine astăzi un subiect serios de sociologie şi (se putea altfel?) un imperativ politic. Scandalul Wikileaks nu este decît conflictul, mediatizat la scară planetară, între opacitate şi transparenţă, transpus în registrul politic.
De unde să vină această aparent bruscă nevoie de transparenţă a lumii moderne? În aparenţă, e vorba de o criză de maturitate a democraţiei occcidentale, în care guvernanta majorităţii a devenit în fine posibilă prin progresul tehnologic, şi această majoritate, care nu mai acceptă să fie o majoritate tăcută, nu se mai împacă cu guvernanta prin definiţie opacă (sau în orice caz nu pe deplin transparentă) a clasei politice. Dincolo de orice considerente asupra oportunităţii sale şi a dedesubturilor sale politice, morale sau sociale, cred că se profilează aici o tendinţă mai generală de evoluţie a lumii, în care exigenţa transparenţei nu e decît un simptom întîrziat, ale cărui efecte politice şi sociale sînt azi vizibile, dar a cărui origine, dacă ne gîndim bine, e mai profundă, şi ale cărui începuturi sînt mai îndepărtate în timp decît s-ar putea bănui.
În arhitectură, transparenţa a devenit o temă recurentă începînd cu al doilea deceniu al secolului trecut, cînd clădiri de locuit, în întregime din sticlă, au fost laitmotivul Mişcării Moderne, busculînd prejudecăţile, bine înrădăcinate, ale arhitecturii epocii. Dar arhitectura este un reflex tîrziu al mutaţiilor sociale, ea nu e revoluţionară decît cînd societatea e deja schimbată. Nu e întîmplător că revoluţia Mişcării Moderne s-a operat pe fondul schimbării radicale a societăţii occidentale după Primul Război. L
