Pentru că anul cel nou nu a apucat încă să se învechească – deşi, la viteza cu care, de la o vreme, circulă timpul, vacanţa de vară aproape că stă să vină – şi pentru că, în teatre, premierele din 2011 nu s-au delimitat încă în mod hotărît de reluările din 2010, profit de acest răgaz minim spre a mă mai ocupa puţin şi de treburile casei. Id est, în cazul de faţă, de spectacolele şi de întîmplările avînd contact cu scena dinăuntrul uriaşului edificiu care poartă numele oficial Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, dar pe care multă lume îl desemnează, în conversaţii, drept Teatrul Naţional. Scurt. Şi, dacă ne gîndim o clipă, normal, fiindcă o naţiune de-o fiinţă şi nedespărţită, cum afirmă bunii rrromâni că este naţiunea noastră, şi (mai ales) un stat naţional şi unitar (cum afirmă sfînta Constituţiune că... dar nu mai reiau povestea) ar trebui să aibă UN singur Teatru Naţional, iar nu între şase şi opt (sic! – merge şi sîc), aşa cum avem noi. Şi chiar acum îmi dau seama că, scris cu majuscule, modestul articol-nehotărît-numeral-cardinal un(u)(l) devine acronimul englezesc al Naţiunilor Unite, ceea ce, în speţă, e un frumos exemplu de ironie translingvistică activă. Teatrul Naţional, va să zică.

Anul acesta, Teatrul Naţional (Bucureşti) se va afla într-o situaţie deopotrivă de invidiat şi de speriat, întrucît gigantica operaţiune de reconfigurare a clădirii (adusă în starea actuală, să nu uităm, de viziunile arhitectonice ale lui Nicolae Ceauşescu), operaţiune finanţată din fonduri europene şi presupunînd nu o simplă cosmetizare, ci o refacere structurală a întregii suprafeţe construite, va trece de la stadiul de proiect la acela de... şantier. Printre altele, este vorba, de pildă, ca în locul unei săli pierdute (Sala Amfiteatru, adăugată, de-altminteri, ulterior edificiului iniţial) teatrul să cîştige altele două, absolut noi, să recîştige Sala S