Criza economică globală naşte o nouă literatură economică sau măcar aduce în prim-plan o subspecie marginalizată pînă acum: economia crizelor. Economiştii care se ocupau de aşa ceva pînă acum erau văzuţi ca nişte tipi ursuzi şi puşi pe dat veşti rele cînd restul lumii se bucura de creşterea economică. Acum ei sînt vedetele economiei. Şi era corect să se întîmple aşa. Nouriel Roubini este poate cel mai cunoscut asemenea economist. Prin 2006 avertiza pe la conferinţe că economia americană se îndrepta spre o criză cum nu asişti decît o dată în viaţă. Reacţia a fost atunci cam ca la galeriile de fotbal: „Lasă-neee! Lasă-neee!!!“. Acum Roubini este vedetă, apare mereu pe la posturile de televiziune şi scrie cărţi de succes. Ca aceasta: Economia crizelor – Curs fulger despre viitorul finanţelor (scrisă împreună cu Stephen Mihm, apărută în America în 2010 şi tradusă deja în română la Editura Publica).

Mărturisesc că am început cartea cu o prejudecată, atît de mult a ajuns Roubini prezent prin presa internaţională încît omul e pe cale să fie suprautilizat, plus că pare că are păreri prea ferme şi despre orice. Euro e pe ducă, spune Roubini. Germania ar trebui să…, zice Roubini. China va face şi va drege ceva, zice Roubini. Fără să-i fi citit cărţile aveam impresia că omul a devenit brusc un fel de Ciuvică internaţional – mereu prezent, zice cîte ceva despre orice. Ei bine, m-am înşelat. Era doar efectul supraexpunerii mediatice. Cartea asta arată un intelectual foarte profund, care şi ştie despre ce vorbeşte şi e capabil să explice simplu, fără limbaj pretenţios, nişte idei altfel complexe.

Un alt exemplu de economist înainte marginal şi făcut celebru de criză este Nassim Taleb, cel care a inventat deja celebra sintagmă a „lebedelor negre“: oamenii credeau că există doar lebede albe, deci îşi construiau realitatea plecînd de la această supoziţie, apoi au fos