În cei 23 de ani petrecuţi (vorba vine) la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ am avut de nenumărate ori ocazia să deplîng păgubitoarea incomunicare dintre sfera cercetării ştiinţifice, lumea literară şi zona jurnalisticii.
Să faci o istorie a prozei contemporane preponderent cu teoreticieni, comparatişti şi istorici literari, dispreţuind tot ce ţine de critica de întîmpinare; să detectezi sistematic în gazetele literare aberaţii, erori flagrante, dezinformări, malformări sau vicii referenţiale, iar tu – specialist în domeniul cu pricina – să taci suveran şi să strîmbi din nas, decretînd magnanim imbecilitatea fără leac a celor care, totuşi, fac opinia; să deţii o informaţie preţioasă, aptă să schimbe optica, verdictul şi ierarhiile, într-un subiect anume, iar tu s-o ţii exclusiv pentru tine ori pentru cîţiva aleşi – toate astea mi s-au părut forme de gîndire contraproductivă, cînd nu de rea-voinţă autodemolatoare.
Ce bizară laşitate să-l facă pe un specialist bibliofag să tacă sardonic în faţa unei gafe de bibliofilie subtilă, etalată în presă, să-l determine să ţină ascunsă o revelaţie documentară, să tacă un plagiat, să rîdă-n barbă de-o cacialma emanată pe piaţă, cînd el e(ra) singurul care deţine(a) adevărul cărţilor şi mărimea mizei – toate acestea, plus multe altele, l-au siderat pe novicele care eram: mus inconştient pe o corabie în derivă.
DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficFie că vorbeam cu seniorii forjaţi la flacăra călinesciană sau cu mai tinerii mîncători de jăratec istorico-literar, concluzia era invariabil aceeaşi: noi nu ne amestecăm în troaca gazetărească!, noi sîntem specialişti, cunoaştem adevărul, am studiat direct la surse esenţa faptului, dar nu ne vom lăsa niciodată contaminaţi de superficialitatea şi frivolitatea mass-m
