Probabil că e vina mea. N-ar fi trebuit să merg la final de noiembrie 2010 la toate expoziţiile importante din Paris, la Pompidou (Arma“, Nancy Spero), la Palais de Tokyo (Sophie Calle), la Cinematecă („Brune/Blonde“), la Maison Hugo („Portrete de scriitori din 1850 pînă în zilele noastre“), la Maison Balzac (Louise Bourgeois), la Muzeul de Artă Modernă (Larry Clark şi Basquiat), la Cité de la musique („Lenin, Stalin şi muzica“), la Versailles (Murakami: „Știinţe şi curiozităţi la curtea de la Versailles“), Carnavalet („Louis Vuitton & Paris“) ş.a.m.d.

Poate c-am exagerat cu atîtea expoziţii gîndite ca la carte, care-ţi iau cîteva ore bune din zi şi te lasă să ieşi cu mintea plină şi picioarele obosite. Ce-i drept, după o săptămînă de Paris şi o sumedenie de muzee, m-am simţit ca după un curs intensiv de artă, istorie şi literatură, am notat pe pliantele de la expoziţii tot felul de lucruri pe care le-am auzit-văzut-citit şi pe care ştiam că n-am cum să le mai găsesc în altă parte. La „Lenin, Stalin şi muzica“ am stat o dimineaţă întreagă, ascultînd Prokofiev şi {ostakovici, uitîndu-mă la tablouri ale avangardei ruse şi la fragmente de documentare, citind poeme, manifeste, denunţuri, istorii personale. Am înţeles mai multe despre raportul dintre artă şi dictatură decît am aflat vreodată din toate cărţile. De aceea, poate că am greşit. Nu trebuia să merg, după ce am fost la Paris, la Muzeul Naţional de Artă al României, ca să văd „Destine la răscruce. Artişti evrei în perioada Holocaustului“. Titlul suna bine, descrierea – şi mai şi: „Expoziţia prezintă operele a 16 artişti evrei care au avut contribuţii majore la introducerea în spaţiul românesc a «artei noi», unii dintre ei numărîndu-se printre iniţiatorii unor direcţii avangardiste occidentale. (…) Expoziţia îşi propune să demonstreze că evenimentele din România în perioada Holocaustului au distrus ireme