L-am cunoscut pe Sorin Stoica prin 2004. Îmi amintesc perfect secvenţa: a intrat în redacţie, s-a prezentat, apoi – nici nu apucasem bine să-i răspund – mi-a spus că avea un reportaj despre un meşter de coşciuge şi că voia să-l publice în cadrul rubricii pe care o coordonam. Rubrica se chema „Viaţa lumii“, publicam acolo reportaje cu subiect antropologic, şi reportajul acesta, mi-a spus el, era despre cel mai bogat subiect antropologic cu putinţă: moartea. Un text interesant, foarte interesant de fapt, dar care n-a apărut niciodată. Deşi îmi plăcuse mult, parte dintre colegii de redacţie au socotit că subiectul e cam trist şi nu se cuvine publicat. Mi-a părut rău, dar i-am cerut alte texte şi au urmat, unul după altul, reportaje despre Delta Dunării, un fel de dicţionar de cutume, apoi un text complet surprinzător despre Peleş, un alt reportaj, de fapt un serial, despre jurnalul unei călugăriţe de la Mînăstirea Dealu, cîteva colaje de istorie orală, alte texte, ceva mai mici, cam toate despre obişnuitul vieţii cotidiene, repovestit cu talent de antropolog-prozator.

Discuţiile noastre erau lungi şi pe teme de tot felul, dar aveam mereu sentimentul că e stăpînit de o grabă stranie. Scria mult, scria repede, scria bine, şi eu nu făceam faţă cu publicarea reportajelor pe care mi le trimitea. Textele lui nu treceau niciodată nebăgate în seamă. Sorin stîrnea, lucru rar, scriind despre subiecte banale. Nu mi-am imaginat niciodată că un text precum cel despre troiţa din Burluşi va genera un adevărat scandal, cu schimb de replici între instituţii, cu drept la replică, cu articole şi comentarii pe marginea subiectului, în toate revistele culturale importante şi în presa cotidiană. Un alt text mai bun şi mai cu poveste despre cum un subiect antropologic poate fi povestit într-o limbă firească, deloc „ştiinţifică“, dar camuflînd în spatele poveştii cam tot ce înseamnă