„România a devenit o ţară de mămici şi bebeluşi!“ – s-a revoltat nu de mult preşedintele nostru. N-a prea găsit nici obiectul, nici momentul potrivit pentru această ieşire publică, dar în privinţa diminutivelor are dreptate, ce să zic. Doar că asta o ştiam şi noi, muritorii de rînd...
Cu ocazia aceasta însă, fenomenul diminutivelor a revenit, pentru o zi, în prime time. „Dumneavoastră, ca specialist, ce părere aveţi despre această obsesie a românilor de a diminutiva totul? Credeţi că domnul preşedinte Băsescu are dreptate?“ – m-a întrebat, atunci, o vajnică reprezentantă a presei. Singura modalitate de a răspunde la ambele întrebări deodată ar fi fost să vorbesc despre Băsescuţu, aşa că m-am abţinut de la orice fel de comentariu. De atunci s-au perindat însă multe alte subiecte cotidiene şi extraordinare ale ţărişoarei noastre, şi lumea a uitat de diminutive, aşa că acum pot să vorbesc liniştit despre ele.
DE ACELASI AUTOR A fost sau n-a fost? - despre societatea deziluziei Risipă fericită! Izmenele bătrînului domn Ciobanul şi expertulMai întîi şi mai întîi, să ne relaxăm puţintel şi să privim lucrurile sine ira et studio. Adică nu trebuie să ne excităm prea tare, căci nu sîntem, nici de data aceasta, un caz unic – chiar dacă avem anumite performanţe remarcabile în domeniu: diminutivele se poartă şi la case mai mari. Pe de altă parte, nu este nici un fenomen recent, datorat clasei politice sau mogulilor. Iată ce probleme avea, de pildă, Titu Maiorescu, acum aproape o sută cincizeci de ani: „Un poet distins nu va rima niciodată guriţă-garofiţă. Adăugaţi la aceasta că noi, românii, avem o cauză specială de a ne feri de diminutive în poezie, şi aceasta este întrebuinţarea lor din partea ţiganilor. Toţi cunoaştem diminutivele servile ce le obişnuia această ginte asuprită, când vorbea limba noastră, şi de atunci încoace diminutivele sînt par excellence o m
