După ce în mai 2009 ameninţa băncile cu supraimpozitarea unor profituri cvasiinexistente, premierul Boc pomeneşte din nou de „represalii” fiscale, îndreptate de această dată împotriva producătorilor care cresc rapid şi nejustificat preţul carburanţilor. O altă iniţiativă democrat-liberală, din vara lui 2010, a fost aceea ca statul să centralizeze toate preţurile din ţară, astfel încât fiecare român să ştie exact cât trebuie să coste un produs, după majorarea TVA, iar acolo unde au loc derapaje să intervină Agenţia pentru Protecţia Consumatorului.
Şi mergând mai în urmă cu aducerile-aminte, premierul Tăriceanu le cerea în 2008 miniştrilor Agriculturii şi Finanţelor să iniţieze o anchetă pentru a stabili „substratul” anunţului de scumpire a pâinii, măsură pe care o considera nejustificată, şi solicita Consiliului Concurenţei să vadă „dacă nu există o politică de tip cartel”. Asta fără a-i uita pe social-democraţii care în 2004 se luptau şi ei cu mafia din pieţe prin intermediul radioului – care le comunica atât cumpărătorilor, cât şi vânzătorilor care sunt preţurile juste. După ce în decembrie 2001 premierul Năstase avusese o idee şi mai năstruşnică: un Inspectorat de Control al Preţurilor.
Din câte se observă, între stânga şi dreapta românească nu e nici o deosebire, iar pentru a vedea cel mai bine cu cine ne asemănăm trebuie să reamintim că şi Ucraina a iniţiat în 2008 un plan care să împiedice „creşterile nejustificate de preţuri în cazul produselor alimentare de larg consum”, limitând adaosul comercial la 15% pentru carne, lapte, pâine şi ulei şi restrângând la 12% peste nivelul costurilor profitul companiilor de morărit şi panificaţie...
Acum, după ce am dovedit că România se apropie mai mult de spaţiul ex-sovietic decât de ţările UE, e bine să vedem în ce situaţii ajung politicienii să controleze preţurile. Economi
