Fac parte dintr-o minoritate a orăşenilor români care nu au şi nu au avut vreodată bunici la ţară. De aceea, am trăit experienţele esenţiale ale copilăriei de dinainte de Internet, precum ar fi tacticile de căţărare în corcoduş, furtul de cireşe din pomii vecinilor şi fotbalul pe maidan undeva, între Bătător şi Strada-cu-case, adică un teritoriu aflat printre blocuri, în Colentina.
Pentru mine, apa trebuie să vină de la robinet, laptele de la magazin, iar cîinele este o chestie în general vagaboandă, plină de purici sau pe care o vecină de la etajul 6 o hrăneşte cu încăpăţînare, prin faţa blocului. Găina trebuie să vină de la Crevedia, porcul este o materie primă pentru care merita să stai la coadă (înainte de ’89), iar oaia pute, dar trebuie mîncată o dată pe an, de Paşte.
Dădu creditul ipotecar peste mine şi aşa se face că, asemenea multor colegi de clasă mijlocie, m-am pomenit proprietar peste un teren şi o casă într-o zonă splendidă, pitorească, plină de păduri, pajişti, livezi şi turme de vaci, oi, capre. În plus, acolo există locuitori aparţinînd minorităţii de 10% compuse din românii care nu au acces la Internet de mare viteză. Orange şi Vodafone se prind pe alocuri, în funcţie de direcţia vîntului şi de anotimp (iarna, cînd copacii nu sînt înfrunziţi, poţi vorbi ceva mai bine la mobil).
DE ACELASI AUTOR Ne consultă Europa! Utilităţi particulare Priorităţi rurale Sînt expiratÎn prima fază, am fost bucureşteanul clasic. Grătarul era scula de bază, veacul ni-l făceam numai în curte, casa era doar refugiu de noapte. Foarte repede, condiţia asta m-a plictisit. De vreo trei ani, pe la jumătatea lui iulie, nu mai pot vedea mici în faţa ochilor. Rude şi prieteni care descind în weekend îşi închipuie că micii, costiţele şi cotletele puse pe grătar trebuie să fie ceva senzaţional (doar aşa se vede la televizor, nu?). Aşa am ajuns un soi de mizant
