Între ştirile ciudate - dacă nu chiar trăsnite - ale anului care tocmai s-a încheiat s-a aflat, după mine, şi aceea care anunţa că un politican american lansa o campanie împotriva cărţii tipărite, pe motiv că multiplicarea cărţilor distruge pădurile. În loc de carte tipărită, congresmanul propunea trecerea definitivă şi totală la e-book-uri, la cartea electronică. Sper să nu se întâmple curând, sper ca îndemnul să nu fie urmat sau, dacă se întâmplă asta, procesul să fie cât mai îndelungat şi cât mai lent, pentru că nimic, absolut nimic din cultură nu se compară cu cartea. Aş putea vorbi la nesfârşit şi scrie (chiar online!) - şi mulţi alţii ar reuşi s-o facă şi mai convingător - despre plăcerea de a ţine obiectul numit carte în mână, de a simţi concreteţea hârtiei, de a mirosi cernelurile tipografice, de a-mi bucura ochii cu desenul copertelor şi aşa mai departe. Dar sunt conştient că e-book-ul sau cartea electronică, un termen cu care va trebui să ne obişnuim, se va impune curând, aşa cum peste noapte telefoanele mobile au invadat lumea şi au supus-o, cum plasmele au înlocuit televizoarele de acum câteva decenii. Sunt conştient că progresul n-are limite. Chiar şi numai ce s-a petrecut în timpul vieţii mele mă umple de uimire şi admiraţie. Când eram copil ascultam teatru radiofonic la un aparat cu lămpi, de dinainte de război, şi uneori câte un disc de ebonită la patefonul bunicilor, cu pâlnie. Scriam cu tocul, înmuindu-mi peniţa în călimară, sau cu creionul. Au apărut apoi magnetofonul, discul de vinil, pixul, televiziunea alb-negru şi mai târziu cea color. După o vreme s-au născut, în avalanşă, casetofonul, CD-ul, pagerul, telefonul mobil, computerul, laptopul, videoconferinţele, plasmele, internetul, webul şi toate trucurile de care astăzi nu ne putem despărţi şi ni se par că există de când lumea. Puţini ştiu căun e-book este un fişier, adică un PDF, o carte pagin