Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică. - Există, desigur, şi tendinţa de a fabrica "artă pură", dar numai ca tendinţă, pentru că la realizarea ei deplină nu se poate ajunge, aşa cum nu se poate atinge, în criotehnică, zero absolut. Reprezentanţii acestei tendinţe fac un extraordinar de mare efort de mobilizare în gol, bazându-se pe o cunoaştere perfectă a procedeelor de producere a emoţiei estetice; este o îndeletnicire dificilă şi dezamăgitoare, asemănătoare cu aceea de a învăţa o limbă străină de unul singur, cu ajutorul regulilor din manuale. Ştii din experienţă cum se întâmplă: întâlneşti, să zicem, într-un text german cuvântul machen şi vrei să ştii dacă a se pronunţă a lung sau a scurt; îţi aduci aminte regula conform căreia într-o silabă deschisă - şi aici este o silabă deschisă - a se pronunţă a lung; dar imediat după aceasta îţi mai aminteşti că fac excepţie silabele deschise după care urmează ch, sch, st sau x; în concluzie, a se citeşte totuşi a scurt. Timpul pretins de acest raţionament distruge cursivitate