A fost o vreme cînd priveam uimit asemănarea dintre profesorul Tudor Vianu şi fiul său Ion, actualul autor al fermecătoarei cărţi Amor intellectualis. Adolescentul de altădată, zărit pe culoarele Bibliotecii Academiei Române, avea leit chipul părintelui: acelaşi surîs bonom, aceeaşi conformaţie corporală, un fel identic de a călca rar, măsurat, puţin alene. Cu trecerea anilor, suprapunerile de efigie s-au mai estompat. Oricum, astăzi figura fiului este sculptată de o senectute ce depăşeşte limita de vîrstă la care tatăl dispărea din orizontul contemporanilor. În schimb, ies la iveală similitudini ale modului de a căuta răspunsuri la întrebările existenţei, din ce în ce mai scrupulos expertizate cu fiece nouă scriere a lui Ion Vianu. Scrisul său poartă amprenta filiaţiei de aleasă fibră intelectuală. Pentru beneficiarul ei, a venit timpul sondajelor edificatoare. Este succesorul unui prestigiu încărcat de obligaţii pentru moştenitor, nutrind cea mai înaltă melancolie faţă de aura părintelui, umbra tutelară constant răsfrîntă asupra traseului filial: model tandru şi enigmatic, auster, dar nu distant, neabătut în respectarea principiilor de conduită asumate, gata oricînd să angajeze dialogul, partener prodigios în numele fertilităţii transferului de idei. Din postura de cititor-captiv al denselor pagini memorialistice din Amor intellectualis, simţi neapărat nevoia confruntării cu propriile aduceri-aminte, secvenţe retrospective de natură să interfereze spornic ecourile lecturii de azi. Spontan, timpul se derulează îndărăt, pliat pe sfielile primilor paşi în ambianţa amfiteatrului Odobescu. Cine nu era chiar căzut din lună abia aştepta audierea „monştrilor sacri“: Călinescu şi Vianu. Primul cucerea prin fantezie asociativă şi vervă oratorică inepuizabilă, celălalt făcea furori prin excelenţa vibraţiei pedagogice fără emfază. În carte se face aluzie discretă la ac