Răsfoiesc, de cîteva zile, un album. Majoritatea fotografiilor sînt în alb şi negru, unele sînt tratate în sepia. Dau pagină cu pagină. Exerciţii de memorie. Cobor în istorie.

Sînt cincizeci de ani de cînd există Teatrul de Comedie. Fiecare fotografie, fiecare imagine vrea să-mi spună mai mult. De aceea, mă întorc. Iarăşi şi iarăşi. Privesc detaliile. Citesc, iarăşi şi iarăşi, distribuţiile, casetele tehnice. Într-o fotografie cît un timbru îl văd pe Gheorghe Dinică în Thersit din „Troilus şi Cresida” a lui David Esrig. Mi se pare că e într-un zbor, că este ca o pasăre puternică, pregătită să se desprindă de pămînt. Îl văd pe Amza Pellea, impunător şi neliniştit în Platonov sau „Un Hamlet de provincie” cum a ales regizorul Lucian Giurchescu să-şi numească montarea. Sanda Toma în Daisy din „Rinocerii” mă copleşeşte cu expresivitatea incandescentă a corpului întors ca o virgulă spre partener. Mă uit la Vasilica Tastaman, Natalia Ivanovna din „Trei surori”, tot a lui Giurchescu. Cîte spune în această fotografie în care nu se rosteşte nimic. Mă străduiesc să aud şoaptele trecutului, să descopăr ceva ce n-am ştiut, să înţeleg miza jocului şi a întîmplării de dincolo de timp. Ca în cărţile cu basme ale copilăriei mele în care desenele ies din coperţi, personajele se mişcă, elementele de decor sau mai ştiu eu ce la fel, mînuite de cititor printr-un mecanism simplu, animînd la propriu acţiunea, tot aşa mi se întîmplă şi acum, cu acest album. Simt că popasul meu prelungit face loc dilatării unei acţiuni, a dinamicii unui moment din istoria teatrului. Mecanismul care acţionează aici este memoria. Memoria celor direct implicaţi, protagonişti şi martori, în acelaşi timp, creatori cu un remarcabil profil, regizori, scenografi, actori. Artişti de ieri şi de azi. Artişti mari, cu nobleţe. Artişti care sînt, artişti care nu mai sînt. Spectacole mari, de o modernitat