Istoricii români încă nu au căzut de acord asupra unui verdict privind motivaţiile şi raţionamentele lui Mihai Viteazul, domnitorul român fost ban al Craiovei şi descendent al familiei domnitoare a Basarabilor, cel care la 1600 a realizat prima unire sub sceptrul său a celor trei ţări româneşti, Valahia, Transilvania şi Moldova.

Unii au mizat pe gândirea politică vizionară a lui Mihai, care ar fi purces la înfăptuirea unirii conştient de nevoia şi dreptul la unitate naţională a tuturor românilor din cele trei ţări.

Alţii susţin că Mihai a acţionat doar în baza mentalităţilor şi politicilor specifice Epocii Medievale, conform căreia ambiţia unui principe domnitor nu putea fi decât aceea de a-şi extinde dominaţia şi stăpânirile şi de a înlătura orice legătură de vasalitate, sporindu-şi astfel atât bogăţia, cât şi gloria.

În fine există şi teoria conform căreia Mihai ar fi întreprins cucerirea Transilvaniei şi Moldovei pentru a-şi asigura baza demografică şi financiar-logistică necesară continuării confruntării militare cu Imperiul Otoman. Pentru fiecare dintre cele trei teorii există argumente şi contraargumente ce pot fi activate în funcţie de interesele politice şi propagandistice aflate în joc. Cert este că până la Nicolae Bălcescu şi la a sa "Istorie a românilor supt Mihai Vodă Viteazul", publicată parţial abia în 1861, Mihai Viteazul nu a beneficiat de o poziţie privilegiată şi o valorizare naţională nici în scrierile lui Miron Costin ("Se urâse muntenilor cu domnia lui Mihai vodă, tot cu oşti şi războaie", scria cronicarul), nici în istoriografia Şcolii Ardelene şi cu atât mai puţin în folclorul, mitologia sau imaginarul colectiv al românilor.

Istoricul Lucian Boia afirmă fără echivoc "cum între 1830 şi 1860, cu o intensificare notabilă în preajma revoluţiei de la 1848 şi apoi a unirii, Mihai Viteazul trece printr-un proces de trans