Dacă în România cu amănuntul şi în impozanta Hermaia Chris Tănăsescu experimenta divers, spre deruta comentatorilor care-l entomologau ca pe un avangardist scriitor de poezie concretă, vârstată bizantin şi înnebunit după tehnici prozodice, în Cartea de la Curtea şi alte 9 topologii (Vinea, 2010) mi se pare că tendinţele se decantează.

Bineînţeles, poetul este tot polifonic - exemplificând în poezie teoria lui M. Bahtin privitoare la roman -, tot extremist (odată american şi altă dată neaoş, dialectal sau arhaic) şi tot sensei al ingambamentului. Culturalitatea scrisului - căci topologie asta înseamnă, o explicitare a locaţiei ori a locului geometric - lui Chris Tănăsescu asimilează chiar şi matematicile superioare. Şi nu mă pot opri să nu fac o paralelă cu Florin Caragiu, alt poet ce vine dinspre matematică. La amândoi filonul religios este evident, deşi la Caragiu e vorba despre o ortodoxie sentimentală şi ornamentală, în timp ce la Tănăsescu primează balcanismul bizantinizat (ori invers, de vreţi) şi inteligenţa care se joacă - precum un joc cu mărgele de sticlă - cu formulele prozodice. Să nu uităm că Tănăsescu traduce intens din poeţii americani, ba chiar execută acum o bursă Fulbright în California. Şi atunci fireşte că un asemenea scriitor hibrid, mixând poezia rock cu mititeii şi berea, dar şi cu strana şi icoanele, derutează, pune pe fugă criticii. Sărmanii!

Mai întâi ne întâmpină o vatră de "os domnesc", arheologică: "poarta din piatră, curtea din piatră./ Loc plin de pietre sparte, loc gol, plin/ cu ţăndări de stâncă, zid strâmb, ud, plin,/ de chipuri şterse peste pietre de/ morminte goale, sub inscripţii vechi,/ chirilice şterse, în pământ sec,/ uscat sub pietriş şi aşchii de stânci/ arse de ani" (Cartea de la Curtea).

După care "antistrofa", o plonjare în miezul realului ce, foarte uşor şi tras de păr, ne poate face să credem că scriit