Pot cumva să scriu un articol fără vocala lipsă din romanul transpus în limba română aşa cum l-a gândit năstruşnicul autor franţuz? Nu-i uşor să scoţi din uz o sculă aşa utilă vorbirii omului atât în română cât şi în limba originalului.

Numai un vrăjitor al cuvântului scris ca Ş. Foarţă ar fi putut îndrăzni şi ar fi fost în măsură să facă pariul şi să biruiască opoziţia limbii proprii, o limbă cu varii idiosincrasii şi îngrădiri. A făcut totul în spiritul şi conform cu buchia codului impus şi a izbutit. Frumosul volum publicat la Gallimard în scoarţă albă arată (minus coloritul, acum roşu, dintr-un motiv copyright-istic) şi sună şi în română întocmai ca în formatul gândit şi scris în limba vorbită la Paris. A fost cu putinţă mulţumită unui tălmăcitor cu un ambitus al spiritului rar întâlnit, apt să pătrundă şi să trăiască la rându-i gândul şi simţământul autorului: un tălmăcitor dăruit cu harul născocirii, al mimării, al suplinirii graiului uzual cu unul puţin obişnuit, bogat în profunzimi chiar dacă-i mai sărac în buchii, putând să aparţină doar unui învăţat, un tălmăcitor cu ştiinţa spusului cu haz şi cu tâlc, cu harul grăirii în dodii (şi nu numai), capabil să dăruiască cititorilor români un încântător volum în proză sucită şi răsucită până la paroxism. Traducătorului, nu autorului, îi datoră m topica un pic mai contorsionată, stilul cu înflorituri fistichii, cu răsturnări în şirul natural, obişnuit, al vorbirii, cu incongruităţI ca viitorul 2 sau chiar 3 folosit întruna ca motor al naraţiunii. Asistăm, aşadar, la încă o paradă fastuoasă a discursului tip Ş. Foarţă şi păstrând marca lui, intactă şi savuroasă chiar şi în lipsa unui factor cu rol maxim în graiul comun: vocala izgonită. Iată o mostră, ca să comparaţi:

„Apocalypsis cum figuris: il y aura pourtant, il y aura toujours un survivant, Jonas qui dira qu’il a vu un jour sa damnat