Ca să vezi: din Moromeţii, ultimul capitol, cel mai mult mi-au plăcut primele capitole. E vorba despre cartea de interviuri gândită şi alcătuită de prozatorul Sorin Preda (nepot de frate, cum se ştie, al lui Marin Preda).

Apărută anul trecut la Editura Academiei, ea n-a avut aproape nici un ecou în presa culturală. Cu o singură excepţie, aceea a lui Eugen Simion (care i-a făcut un bine reluând în revista „Cultura” cele câteva pagini deja publicate în volum), nimeni n-a comentat-o. Mai mult: n-a pomenit-o.

Dacă ar fi fost o simplă încercare hagiografică ocazionată de împlinirea a treizeci de ani de la dispariţia autorului Moromeţilor, probabil că nici eu n-aş fi scris despre ea. Aş fi frunzărit-o, desigur, cu oarecare interes. (Sporit, mă gândesc, de amănuntul că am recitit de curând cu plăcere Întâlnirea din Pământuri şi Imposibila întoarcere.) Dar nu mai mult decât atât.

Aşadar, aceasta nu e o carte despre Marin Preda. E una despre talentul lui Marin Preda. Talent, la urma urmei, impersonal. Sau suprapersonal. Aproape toţi cei care răspund, aici, întrebărilor, par molipsiţi de un anume spirit al giumbuşlucului. Au intuiţia vorbirii în mai multe ape, ştiu când să tacă adânc, cu subînţelesuri, şi când să audă doar ce vor.

Spuneam că primele capitole mi-au plăcut cel mai mult. De fapt mi-au plăcut toate capitolele în care Sorin Preda îi dă cuvântul propriului tată, fratele mai mic al lui Marin şi implicit mezinul familiei. Alexandru (Sae) e pentru autorul Ultimului capitol ceea ce fusese Tudor Călăraşu pentru autorul Moromeţilor.

Iată-l într-o secvenţă de numai câteva rânduri decupate din paginile care deschid, emoţionant, cartea: „De ce îl cheamă Sae şi nu altfel? Alexandru Preda, adică tatăl meu, ridică din umeri, constatând oarecum filosofic: «Ei, uite, la asta nu m-am gândit.» Dacă insişti cu întrebar