În condiţiile unor bugete foarte strînse în Europa actuală, îngrijorările legate de apărare au crescut. Paradoxal însă, paşii întreprinşi în 2010 oferă speranţe pentru viitor. Acordul în domeniul apărării semnat în noiembrie de către Franţa şi Marea Britanie e compus din două tratate care acoperă dezvoltarea comună a forţelor lor armate, în ce priveşte descurajarea nucleară şi îmbunătăţirea echipamentelor şi comunicaţiilor. Iniţiativa are un sprijin politic ferm din partea liderilor celor două ţări şi exprimă o hotărîre clară de unire în faţa ameninţărilor comune. Aplicate corect, aceste tratate pot constitui un precedent încurajator pentru întreaga Uniune Europeană. Prin depăşirea limitelor strict naţionale, ele trasează calea viitoare pentru apărarea europeană şi vor ajuta la stabilirea unui cadru al relaţiilor cu Statele Unite şi NATO.

Pentru a judeca mai bine valoarea tratatelor, trebuie să ne amintim conjunctura în care au fost concepute. În 1998, Declaraţia de la Saint-Malo a preşedintelui Jacques Chirac şi a premierului Tony Blair indica hotărîrea ambelor ţări de a întări securitatea şi capacităţile de apărare ale Uniunii Europene. Iniţial reticentă în a accepta o Europă cu o capacitate de apărare autonomă, Marea Britanie a învăţat, de la intervenţia din Kosovo, că UE trebuie să fie în măsură să răspundă rapid şi eficient unor crize.

Declaraţia de la Saint-Malo semnala că marile puteri militare din Uniunea Europeană erau pregătite să-şi dezvolte propria politică de apărare, chiar dacă nu una total autonomă faţă de NATO. Prin acordul Berlin Plus, care facilita folosirea resurselor NATO pentru misiuni întreprinse de European Defense and Security Policy (ESDP), NATO recunoştea maturizarea ESDP din ultima decadă. Într-adevăr, UE a întreprins 24 de misiuni în Europa, Africa şi Asia, diferite ca natură, domeniu de aplicare şi scop, combinînd mijloac