Cu chiu, cu vai, legea educaţiei a fost promulgată. Preşedintele ţării s-a simţit dator cu o conferinţă de presă specială, la o asemenea ocazie. Într-un fel, apariţia acestei legi i se datorează în mare măsură. Să ne amintim că, iniţial, a existat o Comisie prezidenţială care a realizat un raport asupra stadiului educaţiei în România. Radiografia de acolo era, în ansamblu, corectă şi precisă. Dar în loc să declanşeze o dezbatere publică serioasă şi argumentată, a stîrnit mai degrabă reacţii partizane şi „critici“ emoţionale: pentru că provenea „de la Băsescu“, raportul a polarizat opiniile în funcţie de atitudinile faţă de persoana preşedintelui. Momentul, aşadar, a fost ratat: am avut parte mai mult de ciorovăieli politice dîmboviţene decît de discuţii serioase despre o problemă de interes major.

Tot preşedintele a iniţiat Pactul naţional pentru educaţie. Liderii politici n-au avut încotro şi l-au acceptat: dădea prost la electorat să se pună contra la o aşa propunere. Dar ce s-a întîmplat după aceea numai „pact“ n-a fost. Dezbaterea legii în comisiile parlamentare s-a lungit peste măsură şi s-a desfăşurat, în bună parte, după logica stupidă a „contrelor“ pe care o practică partidele noastre: dacă adversarul politic propune ceva, noi şi-ai noştri propunem exact opusul. De-un capriţ, de-un pamplezir. Plus obiceiul de a încărca legea cu sute de amendamente, doar pentru a face adoptarea mai dificilă. În aceste condiţii, Guvernul a încercat să grăbească lucrurile prin asumarea răspunderii. N-a mers. Opoziţia a sesizat Curtea Constituţională, care s-a pronunţat într-un fel. Guvernul a mai încercat o dată. Opoziţia a sesizat iarăşi Curtea, care s-a pronunţat în alt fel. Şi uite-aşa, după lupte seculare care au durat cîţiva ani (dacă pornim numărătoarea de la înfiinţarea Comisiei prezidenţiale), legea educaţiei a fost adoptată şi promulgată. În urma ei a rămas c