Cum e la optzeci
Nora IUGA Cînd împlineşti optzeci de ani vin prietenii, îţi dăruiesc un calendar cu cîte-un cal pe lună; ei ştiu că rugăciunea ta înainte de culcare e „la malul mării cal aş fi vrut să fiu“, l-ai auzit pe Rafael Alberti spunînd-o într-o seară şi ţi-a rămas în cap... pe urmă dormi, dormi adînc de tot şi nu simţi cutremurul de dimineaţă cînd te scoli, prietenii îţi strigă din cealaltă cameră: Ei, ca să-ţi fie de bine, acu sărişi pîrleazu’ şi tu vezi peretele, din dreptul patului, crăpat în trei locuri şi, din ce îţi deschizi mai bine ochii, se fac mai multe crăpături... astea-s ca nişte uşi întredeschise prin care zăreşti odăile vechi. Şi nu-ţi vine să te scoli din pat; e ca în wagon-lit. Simţi clătinarea, simţi că eşti purtat spre undeva, nu ştii încotro, înainte sau înapoi, dar la Budapesta în gară, cînd au adăugat vagoanele alea, erai lîngă locomotivă şi acum eşti în ultimul vagon. Parcă trenul ăsta şi-a răsturnat mersul, înaintezi înapoi. Tragi cu coada ochiului în odăile vechi. Dar ele se fac tot mai mici şi mai întunecate din ce te uiţi mai mult în ele ca-ntr-o carte cu poze. Uite acolo, în colţ, mingea roşie rostogolită la piciorul patului şi, dincolo, femeia mică şi blondă pe taburet ţesînd ciorapi şi aici, unde-i aici, pe măsuţa de toaletă, crema Tokalon pentru noapte în flaconul roz şi vocea lui nenea Dumitro în chioşcul din curte, sorbindu-şi cafeaua: Bre, Cornelio, adu scrumiera. Cum s-a tocit pragul ăsta, ar trebui reparat, dar a murit şi pălărierul şi remaieuza... fetiţa cu pistrui se uită la piatra cu chipul Maicii Domnului: Te rog fă să nu moară mămica şi tăticu, spune, suflă în lumînările de pe tort şi timpul se face la loc. Suge burta. Dă-ţi capul mult pe spate. Trage aer în piept, dă-l cu zgomot afară: la, re, fa, sol, mi... mai e ceva pe fundul ceştii. Ţi-ai luat pastilele? Ai stins aragazu’? Ai încuiat uşa? Ai grijă de
