O schimbare importantă – şi, până la un punct, previzibilă – ameninţa încă de la începutul anilor 2000 „instituţia” criticii, pusă în faţa unei alegeri incomode: să devină o îndeletnicire aulică, închisă, a unui grup de cunoscători pasionaţi, de cititori de elită, cu o privire mai largă asupra fenomenului literar, sau să se adapteze la noul context social (diminuarea tirajelor, implozia reperelor publicistice şi editoriale, creşterea exponenţială a prezenţei pe internet), dinamizându-şi „acţiunea” critică şi acceptând că astăzi, sub presiunea pieţei capitaliste şi a marketizării agresive a produsului literar (ce are rareori legătură cu lucruri eterice precum valoarea sau validarea estetică), mecanismele de receptare şi de impunere şi-au schimbat aproape în întregime resorturile.
Nu mi-aş fi închipuit însă că, puşi în faţa unei asemenea alegeri, tinerii critici ai începutului de secol vor face praf în doar un deceniu imaginea şi misiunea criticii literare. Abdicarea lor de la principiile salutare ale acestei profesii, partizanatele jalnice, abandonarea oricărei etici profesionale – iată imaginea unor oameni care par că nu mai citesc nimic cu plăcere şi circumscriu totul intereselor de grup sau politicii unei edituri, instituţii sau conclav. E o reală performanţă să ajungi dintr-un critic serios şi responsabil, cum îmi părea Marius Chivu acum câţiva ani, un articlier care povesteşte cărţile în cronici făcute pe genunchi. Volumele comentate, o recunoaşte el zglobiu, pot fi parcurse şi în zigzag, că doar când primeşti atâtea cărţi la redacţie, nu se poate aştepta nimeni să le şi citeşti ca lumea...
Lefegii, trişori, carierişti. Numai dacă mă gândesc la Cristea-Enache, cel mai cunoscut critic al acestei generaţii, încrederea mea în critică se diminuează până la dispariţie. Aduc în discuţie fără nici o plăcere cazul acestui autor de cărţi de in
