„Dulcea Bucovină” reprezintă o chestiune delicată a literelor româneşti. Secţionată în două de tăi- şul voinţei lui Stalin, această provincie nu încetează a funcţiona ca o entitate culturală distinctă, girată de scriitori mai vechi şi mai noi, începînd cu epoca eminesciană pînă-n zilele noastre.

Vitregiile istorice care au lovit-o i-au pus frecvent pe aceşti autori în situaţia de-a apăsa pe coarda patriotică, aşa cum s-a întîmplat, pînă la marea Unire, cu Transilvania, aşa cum se întîmplă acum şi cu Moldova de peste Prut. Consider că n-ar fi drept să respingem din capul locului un asemenea discurs ca fiind desuet, întrucît pe de o parte nu există în arta literară procedee definitiv epuizate (iată un alt exemplu: poezia „de concepţie”, tratată cu rezervă de criticii noştri interbelici, a cunoscut o nouă înflorire majoră sub condeiul unor autori ca Ştefan Aug. Doinaş sau Ana Blandiana), iar pe de altă parte el reverberează o stare de spirit actuală, la intersecţia istoriei cu intimitatea eului liric, care-şi cere dreptul la expresie. De la Traian Chelariu, Iulian Vesper, George Voevidca, E.Ar. Zaharia, George Drumur, Teofil Lianu, Vasile Posteucă la Nicolae Labiş, Nichita Danilov, Cornelia Maria Savu, Matei Vişniec, Angela Furtună, Carmen Veronica Steiciuc şi de la aceştia la Vasile Tărâţeanu, Arcadie Suceveanu, Mihai Prepeliţă, Ilie T. Zegrea se întinde un arc al unor creaţii ce n-ar putea fi trecute cu vederea, cu o mare varietate de trăsături temperamentale şi stilistice. Înţelegem dificultăţile pe care le-a întîmpinat Vasile Tărâţeanu în alcătuirea unei antologii a producţiei poetice bucovinene. Dificultăţi legate atît de adoptarea unui criteriu de structurare (să fie incluşi doar condeierii născuţi în Bucovina sau şi cei veniţi aici de pe alte meleaguri, doar cei ce au scris în limba română sau şi cei cu un alt instrument lingvistic?), ca şi, fire