Pe lângă faptul că festivalul de scurtmetraj de la Piatra Neamţ construieşte o identitate culturală unui cochet oraş moldovenesc, el configurează una particulară tinerei generaţ ii de cineaşti români care se întâlnesc aici, unii chiar cu filmul lor de debut. Poţi spune că este un festival studenţesc, media de vârstă a tinerilor fiind de 20 de ani.

Meritul organizării acestui festival îi revine unui alt tânăr regizor, Andrei Dăscălescu, cunoscut pentru excelentul documentar Constantin şi Elena, iar prima ediţie a festivalului în 2009 purta şi semnătura cunoscutului critic de film Mihai Fulger. Dincolo de competiţia propriu-zisă, festivalul oferă şi un decupaj filmic (shorts-up, Oscar shorts, umbre, filminute) din festivalurile de profil, de la anim’est, Next, sau din secţiunile dedicate scurtmetrajului de la cele mari precum Tiff.

Câteva întrebări mi se par esenţiale în acest context. Ce aduce scurtmetrajul unei filmografii care se revendică mai degrabă de la lungmetraj? Este scurtmetrajul un gen în sine sau o etapă, un exerciţiu în drumul către lung-metraj? Unde se află în acest moment tânăra generaţie, cum o putem caracteriza? La prima întrebare aş răspunde că scurtmetrajul şi-a câştigat un public aparte, că, asemeni shortstory-ului în raport cu romanul, are cititorii săi privilegiaţi şi că aduce filmografiei un plus de imaginaţie şi un ludic efervescent, pe care este posibil să nu-l mai revezi acolo unde aceiaşi regizori semnează lungmetraje sau dimpotrivă să-l revezi reinvestit în mod creator. Scurtmetrajul este un gen în sine, scoate la iveală abilitatea de a spune foarte mult cu foarte puţin, de a concentra o poveste în câteva scene, de a da filmului un propriu al său pe care istoria filmului îl revendică, şi anume episodul revelator încărcat de magia efemerului, de jocularitatea fulguraţiei care poate fi urmărită şi în cele 25 de fi