În ierarhiile grupurilor de prieteni care, mai mult sau mai puţin conştient, evadau simbolic, locul de frunte era ocupat, de obicei, de cel care reuşea să atingă două niveluri de performanţă în acelaşi timp. Să deţină şi să fi citit cît mai multe cărţi, dar să fie şi posesorul celei mai bogate colecţii de viniluri, casete audio şi benzi de magnetofon, colecţie care trebuia să fie însoţită de cunoştinţe enciclopedice despre muzicieni, componenţe ale trupelor, versuri ale pieselor muzicale, ani de apariţie a albumelor. Deseori, „liderul spiritual“ era un fel de călăuză care îşi conducea prietenii, organizaţi într-o comunitate mai mică sau mai mare, spre valorile spirituale ale lumii libere. Era asumarea unui soi de apostolat cu aer prometeic, o misiune civilizatoare, care arăta şi netezea calea spre cunoaşterea sau spre întrezărirea tărîmului în care ne refugiam imaginar, prin literatură şi prin muzică.

Fie că erau sau nu erau posesori de bărbi şi de plete, fie că erau sau nu erau în ton cu moda vestimentară a Occidentului, „călăuzele“ evadării simbolice erau mentorii educaţiei alternative, cele mai respectate personaje din grupurile de prieteni, şi cei care stabileau traiectoria spirituală a anturajului din care făceau parte. Azi, le-am spune trendsetteri. Deseori, judecăţile lor de valoare se constituiau în literă de lege, iar formulele în care îşi exprimau verdictele critice deveneau axiome şi replici proverbiale în anumite zone ale folclorului urban. Fie că erau artişti, funcţionari, proiecţionişti de cinematograf, medici sau paznici de noapte, profesori sau muncitori necalificaţi, cercetători sau muzeografi, bibliotecari sau metodişti pe la casele de cultură, mai toţi aveau poveşti de viaţă care circulau pe post de legende exemplare, asigurîndu-le un statut special, o poziţie respectată, un soclu narativ pe care se înălţa statuia reputaţiei de personaj