Undeva, în Bucureşti, într-un modest apartament de bloc, trăieşte un Don Quijote al cărţilor. Are 84 de ani şi, „în acte”, se numeşte George Pienescu.

S-a născut la Dorohoi, iar între anii 1946 – 1950 a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

După absolvire şi-a petrecut viaţa printre cărţi.

A lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, la Editura pentru Literatură, la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. A îngrijit, singur sau în colaborare, ediţii din operele lui Dimitrie Cantemir, Vasile Alecsandri, A. I. Odobescu, Dinicu Golescu, Ion Agârbiceanu, Ion Sava, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru.

S-a pus de bunăvoie şi cu un devotament total în slujba editării operei lui Tudor Arghezi, întocmind – cu acribie şi cu minuţiozitate de bijutier care lucrează în filigran – primele douăzeci şi cinci de volume din „ediţia de autor” a scrierilor argheziene, publicate între anii 1962-1975 la Editura pentru Literatură.

Pe domnul Pienescu l-am întâlnit în luna aprilie,anul trecut, când l-am vizitat hotărâtă să-i smulg câteva din secretele muncii de editor. Dar confesiunile lui aveau să urmeze un alt făgaş. Iar secretele îndeletnicirii sale aveau să îmi rămână cvasi necunoscute. Am înţeles însă că meseria de „cărţar” (cum îi place să-şi spună, adică de filolog îngrijitor al cărţilor altora) nu se poate face fără idealism, generozitate, devotament şi fără un dram de nebunie frumoasă.

18 aprilie, ora 10:45, 2010. Sun la uşa apartamentului în care locuieşte domnul Pienescu. Îmi deschide un bărbat nu prea înalt, elegant, cu părul, mustaţa şi barba albe, aranjate impecabil, cu obrazul prelung. Pentru o clipă am impresia că stau faţă în faţă cu eroul lui Cervantes, ajuns octogenar. Afişează o nobleţe discretă, luminoasă. Cu mâna stângă se sprijină într-un baston. Mă întâmpină reverenţios şi mă pofteşte înăunt