Ciudat destin mai au şi unele locuri!Istoria lor pare a cuprinde un bâlci al vanităţilor omeneşti şi un destin ce trebuie să amintească mereu şi mereu că suntem degrabă pieritori. Fala şi mărirea, opulenţa şi efervescenţa sunt erodate din interior de cariul morţii. Înaintea pieirii însă se află prăbuşirea, decăderea, trecerea în opusul său. Miezul este cariat, rămân doar suprafeţele ce trimit scânteieri din fastul de odinioară, scânteieri ce răzbat aleatoriu şi incoerent de sub pudra groasă a mizeriei, fie ea materiale, fie umane. Sulina este o istorie a lumii în mărirea şi decăderea ei, coborâtă parcă direct din Eclesiastul care ne aminteşte că totu-i deşertăciune pe acest Pământ şi că, în mod ciudat, doar moartea este perenă, sigură şi dătătoare de rădăcini. În "Citind Lolita în Teheran", Azar Nafisi scrie că în felul în care ne despărţim de oameni ne arătăm adevăratele sentimente pe care le-am avut faţă de ei. Parafrazând-o, aş spune că în felul în care ne pregătim de moarte ne exprimăm adevărata valoare pe care am arătat-o vieţii. Vieţii în general, vieţii noastre în special. Sulina a avut momentul de glorie, opulenţă şi superficialitate poleită - 5.000 de locuitori din 27 de naţii ale Pământului, o înfloritoare viaţa economică, diplomatică, negustorească, un porto franco în care viaţa strălucea în prezenteismul fără grija viitorului toate acestea îi creau specificitatea şi stranietatea. La care, desigur, se adăugau elementele naturale ce o modelau şi, poate, impuneau o filosofie a deşertăciunilor pământeşti şi a unei puteri de dincolo de noi: "Soarele răsare, soarele apune şi zoreşte către locul său ca să răsară iarăşi... Vântul suflă către mizazăzi, vântul se întoarce către miazănoapte şi, făcând roate-roate, el trece neîncetat prin cercurile sale... Toate fluviile curg în mare dar marea nu se umple căci ele se întorc din nou la locul din care au ple