În ochii unui teolog care îşi ia în serios menirea, filozofii sunt nişte rătăciţi orgolioşi care nu fac decît să tulbure apele spiritului. Lipsiţi de darul de a intui binefacerile adevărului revelat, aceşti vanitoşi ai gîndirii speculative se zbat aiurea într-un plan orizontal, mînaţi doar de amorul propriu şi de dorinţa de a stîrni admiraţia semenilor.

Mai mult, neavînd putinţa de a sesiza esenţele lumii, ei fac figura unor eretici care, cu facondă sofistică, vor să-i uzurpe pe profeţi. Nişte agitatori conceptuali a căror larmă discursivă acoperă Calea, Adevărul şi Viaţa, adică nişte acrobaţi execrabili al căror exemplu rătăceşte turma.

Aceasta e starea de spirit cu care Stăniloae se apleacă asupra filozofiei lui Blaga. Indignarea dogmatică pe care o resimte în faţa teoriei Marelui Anonim îi măreşte ritmul verbal, împingîndu-i cuvintele într-o curgere alertă şi aspră, de altercaţie doctă. În genere gîndirea lui Stăniloae are ritmul temperamentului lui – molcom, regulat şi ferm –, rar întîmplîndu-se ca vorbele-i să capete altă cadenţă decît cea dictată de trepidaţia umorilor. Aici însă Stăniloae se află în postura neobişnuită a spiritului iritat, lentoarea aşezată pe care o întîlnim în alte cărţi fiind înlocuită cu o limbă iute de ciomag polemic. Stăniloae loveşte cu pofta cruciatului pornit în apărarea dogmei, elanul său ofensiv dîndu-i o nerăbdare de paladin îmbrăcat în sutană.

Ce-l irită pe Stăniloae la Blaga e doctrina matricei stilistice. Potrivit gînditorului din Lancrăm, creatorul lumii îşi ia măsuri de precauţie în faţa avîntului cognitiv al omului, sădindu-i nişte frîne care îl împiedică sistematic să atingă temeiurile universului. Aceste frîne sunt precum un tipar psihologic abisal (inconştient) care se impregnează în fiecare cunoştinţă sau creaţie, impregnarea jucînd rolul unei deformări. Aşa se face că tot ce cunoa