Un Ev Mediu neastâmpă rat, precar e timpul ales al poeziilor lui Radu Stanca, din Versuri (1966, Editura pentru Literatură, postum, cu o prefaţă a lui Ion Negoiţescu).

Ce-l va fi tentat la vremurile a căror fascinaţie o împarte, de bună seamă, cu romanticii? Cred că fragilitatea vieţii, care se pierdea foarte uşor, într-o istorie cu mult zvâcnet, şi firescul acestei pierderi, care ne apare, peste ani, ca demnitate. Toţi eroii medievali (şi asemeni lor, fără îndoială, oamenii de rând) sunt pregătiţi să moară, lumea lor cade, la cea mai mică trădare, la cel mai banal malentendu, ca un castel din cărţi de joc. Ca un decor. Această moarte facilă, voluptoasă uneori (vezi lamentaţia Ioanei d’Arc), contopind extremele de parcă regula celor 24 de ore o pândeşte, deja, de undeva, are un artificial şi un spontan al ei. Care nu-i vor fi fost indiferente unui făcător de scene ca Radu Stanca, ce le potriveşte pe cadenţa de baladă.

Baladele nu sunt, deci, relatări de la locul faptei, ci târzii reconstituiri ale acestui sentiment precar al fiinţei. Că este Europa medievală, că e Vestul Sălbatic, nu contează decât pretextul pentru regret. Cineva cu o altă valoare a vieţii, cu o înţelegere modernă a întâietăţii ei în faţa oricărei alte bogăţii, reia episoadele de jertfă bucuroasă de altădată, însoţindu-le de o fină răscumpărare a largheţii cu care o lume tânără îşi cheltuia fiinţa. Procedeul se vede, poate, cel mai bine în Buffalo Bill, unde un strateg din altă vreme decât tâlharii îi îndeamnă să nu mai fure cu ochii („Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici” şi „Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge/ Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,/ Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge/ Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.”), ci să prindă clipa. Pare cel mai firesc lucru din lume, pentru nişte oportunişti sadea care cu asta se ocupă. De aceea