Martie, 2005. Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) e înfiinţat, pe hîrtie. N-are buget şi nici sediu, ar trebui să i se dea o serie de săli aflate în administrarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, dar directorul MNAC tergiversează semnarea actelor. Întrebată despre buget, Mona Muscă, ministrul Culturii, răspunde: „Ce subvenţii?! Vor participa cu proiecte la Fondul Cultural ca toată lumea!“.

Ianuarie, 2011. Mandatul de director al lui Mihai Mihalcea s-a încheiat, iar el nu vrea să continue ca manager. De la an la an, bugetul Centrului s-a micşorat. În decembrie 2010, o adresă din partea conducerii Teatrului Naţional Bucureşti (TNB) solicita CNDB să elibereze spaţiul în vederea începerii unor lucrări de construcţii.

Noiembrie, 2005. Concursul pentru directoratul CNDB e amînat şi contestat, o serie de memorii semnate de coregrafi români şi manageri străini acuză ministeriatul lui Adrian Iorgulescu de favorizare a unuia dintre candidaţi, reprezentant al „aripii conservatoare“ a dansului.

Ianuarie, 2011. Va fi un nou concurs de management, dar nu se ştie cînd şi cum şi dacă nu cumva o nouă bătălie va fi de dat. Au trecut cinci ani. Instituţional, s-ar părea că dansul contemporan e aproape în acelaşi punct în care era în 2005: cu un management sub semnul întrebării, teoretic fără un sediu. Aceasta era introducerea din comunicatul de presă ce anunţa, săptămîna trecută, dezbaterea organizată de Observator cultural în jurul bilanţului (nu şi al „evaluării“) primilor cinci ani de viaţă ai Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Situaţia e aceeaşi, iar momentul – vital pentru ceea ce va deveni, în continuare, CNDB.

300 de persoane au trimis pe adresa Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional o scrisoare de protest (iniţiată de Cosmin Manolescu şi Fundaţia Gabriela Tudor) în contra lăsării Centrului fără spaţiu, iar 700 de oamen