Schengen este o localitate în Luxemburg. Unde, în 1985, la bordul unui vas, „Princess Marie Astrid“, pe rîul Mosel, s-a semnat un tratat de liberă circulaţie între cinci dintre cele zece state membre ale Uniunii Europene de la acea dată. La acordul iniţial au aderat Belgia, Olanda, Republica Federală Germania, Franţa şi Luxemburg. Să menţionăm că un alt acord nordic, între ţările scandinave, prevedea aceleaşi libertăţi de mişcare. Nu doar pentru cetăţeni, ci şi pentru investiţii, afaceri, exporturi (avantajele unei pieţe comune sînt extrem de mari). Abia în 1997, acordul Schengen a devenit parte din aquis-ul comunitar şi a început să funcţioneze printre legile Uniunii Europene. Nu toate statele membre UE sînt parte la acordul Schengen. De exemplu, Marea Britanie şi Irlanda nu au aderat. Bun, şi noi, România, românii? Tehnic vorbind, România ar îndeplini condiţiile de aderare. Sau cel puţin aşa ni se tot spune, de pe vremea ministrului de Interne, Vasile Blaga. Ar fi, însă, aspectele politice (paşii prea puţin relevanţi făcuţi de România în lupta împotriva corupţiei), care au încîlcit şi încins lucrurile. Preşedintele Traian Băsescu a descoperit brusc că există şi politică externă, după ce toată ziua şi noaptea, la televizor, se răţoieşte la mogulii de presă, le dă lecţii rectorilor unor universităţi, ba nu mai are loc de liderii opoziţiei, ba are ceva de reproşat întregului popor. Ne interesează acum mai puţin gălăgia făcută de preşedintele Băsescu, cît aspectele concrete ale situaţiei de fapt. Că este vorba doar de interpretări politice ale unor cancelarii (importante, în ecuaţia puterii europene, precum Franţa şi Germania), că sîntem o victimă colaterală a Bulgariei (care nu asigură, zice-se, graniţa UE la marginea ei cu Turcia – aşa o fi?) sau că noi am lăsat de izbelişte treburile europene pe mîna unor tehnocraţi căpoşi de prin ministere, iar pătura dirigu