Trebuie să mărturisesc că, de cînd sînt membru al Partidului Naţional Liberal, trăiesc încă un moment de derută. E al doilea. Şi amîndouă au un element comun – renunţarea tacită la ceea ce PNL îşi propunea cu şase ani în urmă, şi anume reforma morală a societăţii româneşti prin decomunizarea ei, ca premisă a realizării unei adevărate reforme a statului. Nu reforma lui Traian Băsescu, despre care zic din nou că e un fel de domn Goe, care, vesel nevoie mare în costumul său de mariner, bate un pic din toba anticomunistă dăruită de dl Tismăneanu, apoi toarnă dulceaţă în şoşonii „mogulilor“, pesediştilor sau liberalilor şi se războieşte cu naţiunea de mămici şi bebeluşi, cînd nu ia poza reformatorului unui stat care, după atîtea reforme, a devenit atît de interşanjabil cu sine, încît şi-a pierdut orice identitate. Ci o reformă reală, care să ne scape de o mentalitate reziduală comunistă, în care au domnit ginta şi geanta drept criterii de promovare – adică, al cui eşti şi pe cine serveşti. Dar se pare că nu scăpăm prea curînd de asta, deşi cred cu tărie că numai prin politici de decomunizare s-ar fi putut pune stavilă unei serioase deteriorări a culturii instituţionale de tip democratic în România şi, prin reflex, a lipsei tot mai vădite de respect faţă de instituţii, din partea cetăţeanului. Ca să nu mai vorbim de nivelul corupţiei, direct proporţional cu reziduurile comunismului, aşa cum se vede în ţările de dincoace de Cortina de Fier: acolo unde asemenea politici s-au aplicat, corupţia, greaua moştenire a trecutului, a fost stăvilită. Uite că n-a fost să fie. Partidul meu a cedat din nou. Am simţit-o prima oară după ce am afirmat public că Mircea Moloţ, membru al BPC, a fost informator al Securităţii şi, în conformitate cu o decizie a conducerii prin care celor ce au colaborat cu Securitatea li se retrage sprijinul politic (decizie în baza căreia Mona Muscă a z